Pentru binele jocului

Proba video nu trebuie limitată la linia porţii

„Jocul greşeala aşteaptă.” Clişeul circulă prin cancelariile fotbalului şi împinge în faţă ideea că un meci fără greşeli e un fiasco. Aşa o fi, dar depinde cine comite greşeala. Când vinovatul nu e fotbalistul, ci arbitrul, judecăţile se înăspresc şi bănuielile dau năvală. Spre deosebire de jucător, arbitrul e cauţionat foarte rar. În general e bănuit că a primit bani, că face parte dintr-un grup dubios, că ţinteşte o răzbunare personală, că serveşte interesele unei anumite echipe sau – în cel mai bun caz – că e incompetent sau prost. Marco van Basten a vorbit cu aproape cincisprezece ani în urmă despre diminuarea numărului de greşeli şi de bănuieli prin recursul la proba video. Interlocutorul lui, nimeni altul decât Sepp Blatter, i-a răspuns că aşa ceva ar ciobi frumuseţea jocului. Comparaţia pe care a făcut-o Van Basten între rezultatele falsificate prin greşeli de arbitraj şi erorile judiciare care au dus la condamnarea sau executarea unor nevinovaţi n-a convins. Şi n-a convenit.

Astăzi tehnologia video e folosită doar pe linia porţii şi numai în câteva competiţii şi campionate. Se va apela la ea şi la Euro 2016. Rezultatul va fi la fel de incomplet ca acum. Limitarea probei video la linia porţii invită la o deducţie aberantă: că erorile se comit exclusiv acolo. Lipsa de logică a acestei ipoteze e flagrantă. Iar cel care tot nu se lasă convins trebuie pus să revadă ultimele semifinale de cupe europene. Penalty-ul dat de Cüneyt Çakir pentru Atletico la un fault comis cu o jumătate de metru în afara careului se însoţeşte cu penalty-ul nedat de Viktor Kassai pentru îmbrâncirea lui Dennis Suárez la 2-0 pentru Liverpool. Că Torres a ratat penalty-ul şi că Liverpool a jucat de zece ori mai bine decât Villarreal nu contează. Contează, în schimb, că mai-marii fotbalului refuză în continuare proba video pentru situaţii în care folosirea ei ar scuti fotbalul de nedreptăţi.

Pentru cei care invocă fragmentarea jocului pe post de contraargument, o întrebare: oare meciurile de la Cupa Mondială de rugby sunt mai puţin pasionante fiindcă se opresc de câteva ori pentru elucidarea unor momente complicate? Dar cele de tenis? Dar cele de hochei din America de Nord? Nu spune nimeni că trebuie oprit meciul din două în două minute, căci saboteurii fotbalului abia aşteaptă accesul la instrumente noi. Însă dacă fiecare echipă ar avea dreptul la trei „challenge”-uri pe meci (fără să fie obligată să le folosească), numărul greşelilor de arbitraj s-ar micşora. Şi oricum, la cât se trage de timp în fotbalul de astăzi, prelungirea meciurilor cu cinci minute n-ar face gaură în cer. Greşelile grave, pe de altă parte, ar fora găuri adânci nu doar în bugetele echipelor nedreptăţite, ci chiar în ideea că sportul e o afacere în care se triumfă cu mijloace corecte.