Două (sau mai multe) retrageri

Johan Cruyff a murit. Olanda fotbalistică e grav bolnavă

Rembrandt şi pumnalul
Pe 7 noiembrie 1978, Johan Cruyff s-a retras din fotbal. A făcut-o în tricoul lui Ajax, deşi jucase cinci ani şi la Barcelona. Ca mai toate lucrurile legate de Cruyff, şi retragerea a ieşit din tipar. N-a fost un meci de adio, ci de la revedere, câtă vreme Cruyff a mai jucat apoi şase ani la cinci echipe. Atunci însă, în noiembrie 1978, partenerul galei de rămas-bun a fost Bayern München. Curtoazia bavareză s-a manifestat printr-un 8-0 pe Stadionul Olimpic din Amsterdam, cu alte trei goluri anulate de arbitru. Lumea n-a uitat demonstraţia de sadism a nemţilor, pe care ziaristul olandez Henk Spaan a comparat-o cu „un pumnal înfipt într-un tablou de Rembrandt”. Cruyff a stimulat apetitul sangvinar al lui Bayern, invitând-o să nu vină ca la un amical, ci ca la un meci de cupe europene.
Bayern a dat curs invitaţiei. Poate că n-ar fi făcut-o dacă primirea asigurată de gazde pe Aeroportul Schiphol n-ar fi fost la limita ofensei. Sau dacă publicul nu i-ar fi primit pe bavarezi la ieşirea din vestiar cu formula „porci nazişti”. Mai mult, descleierea lui Ajax s-a produs şi cu participarea olandezului Martin Jol, trimis pe teren de antrenorul lui Bayern, Gyula Lóránt, în locul lui Rausch. Omagierea lui Cruyff a trecut în planul doi, fiindcă meciul ricoşase în patimă, memorie tulbure şi umoare neagră. Bayern a găsit de cuviinţă să prezinte scuze pentru stilistica victoriei cândva în 2006.
Dar meciul Ajax-Bayern n-a fost numai un eşec de protocol. Trecuseră doar 33 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar rănile încă nu se închiseseră. Ochii multora rămăseseră injectaţi. În „Anul Zero. 1945, o poveste”, eseistul Ian Buruma scrie, printre altele, despre fisurile de neastupat care apăruseră între germani şi olandezi şi despre ceva ce ameninţa să se transforme într-o cultură a resentimentului. Un amănunt: tatăl lui Buruma fusese prizonier într-un lagăr german.

„Marseilleza” compasiunii
Pe 24 martie 2016, Johan Cruyff s-a retras din viaţă. Şi a lăsat în urmă cel mai bogat testament din istoria şi filozofia fotbalului. Momentul a fost marcat peste tot în Europa, într-o regie a solidarităţii cum fotbalului îi vine uşor să monteze. Meciurile s-au întrerupt în minutul 14, lumea s-a ridicat de pe scaune, tricourile au avut câte un 14 micuţ la mânecă, banerele de recunoştinţă au răsărit în tribune. Johan Cruyff a fost plâns cu aplauze, aşa cum merita un om care fusese de toate în fotbal: jucător, căpitan de echipă, antrenor, mentor, idol, zeu, model, părinte şi mai ales vizionar.
Vineri, 25 martie, Franţa a atenuat cumva brutalitatea lui Bayern din 1978, chinuindu-se să nu niveleze o Olandă fadă, din care au rămas doar tricourile. S-a terminat 3-2 pentru Franţa, cu Olanda marcând un gol cu mâna şi cu o echipă franceză atentă să nu-şi împlânte crampoanele în tristeţea suporterilor. Şi e greu să nu observi sarcina metaforică a morţii lui Johan Cruyff.
Geniul se stinge când muşchii fotbalului olandez sunt mai fleşcăiţi ca niciodată. Olanda a terminat pe locul 4 în grupa de calificare la Euro, cu 5 înfrângeri, dintre care două în faţa Islandei. Echipele olandeze de club nu mai sperie pe nimeni. Vedetele olandeze strălucesc prin absenţă, iar foştii grei Robben, Sneijder şi Van Persie arată că nu mai pot. Advocaat, Blind, Hiddink şi Van Gaal au abdicat sau sunt pe punctul să abdice din tronul altădată aurit al strategului. Moartea lui Cruyff coincide trist cu deriva fotbalului olandez.