Portalo giù!

Ilustrată de pe Olimpico. Tribuna Mario Monti, rândul 10, locul 7d

Cuvintele ţâşnesc din gâtlejul vecinului de fiecare dată când mingea ajunge la Ronaldo. Îndemnul e scurt, neechivoc: „Pune-l jos!”. Există şi varianta hard „Buttolo giù!”, un fel de „Sparge-l!” rostit ceva mai rar, dar cu egală simţire. Vena de la tâmpla vecinului se îngroaşă la fiecare urlet, pe când acolo, jos, Rüdiger, Manolas şi Florenzi încearcă să dea curs îndemnului. Ronaldo iscă în continuare valuri de ostilitate pe stadioane, ceea ce, paradoxal, pare să-l încânte. „Portalo giù” e – pentru el, dar nu numai – ceva la ordinea zilei. Tribuna romană se ridică ameninţătoare ori de câte ori găseşte ceva neconvenabil la Ronaldo (şi, nu-i vorbă, găseşte: ba un protest, ba o simulare). Iar când cortinele de huiduieli şi de „portalo giù” nu mai ajung, corul de la Curva Sud, preluat repede de Curva Nord, Tevere şi Mario Monti, împrăştie spre cerul Romei numele adversarului de pe urmă: „Leeeooo, Leeeooo, Leeeooo”.

În sectorul Distinti Ospiti, galeria lui Real are două-trei tentative de încurajare a favoriţilor, stinse iute de vuietul tribunei romane. Madrilenii îşi agită ritmic eşarfele în cazanul galben-roşu încins de imnul lui Venditti, de pasiune şi orgoliu. Gesturile, spre deosebire de voci, nu pot fi înecate. Pe teren, Roma lui Spalletti e sub Realul lui Zidane, chiar dacă, deocamdată cel puţin, Zidane e sub Spalletti ca antrenor. Totuşi, lupul roman e gata să moară cu colţii în grumazul ursului din Castilia. Roma se bate vitejeşte, întărâtată de fani şi halucinată de gândul surprizei. Nu de alta, dar are în echipă un Vainqueur.

Când îmi vine bine, mai trag cu ochiul la vecin. Ochi împăienjeniţi, glas răguşit, de proxenet interbelic, şi o culoare care anunţă iminenţa damblalei. „Portalo giù!” mai urlă el o dată când Ronaldo preia de la Marcelo. Există de data asta un subton apoplectic şi exasperat în glasul vecinului, semn că simte corect primejdia. Când ultima vibraţie a lui „giù” îmi gâdilă urechea, pe tabelă e 1-0 şi istoria calificării pare scrisă. După cursa lui Jesé bănuiala devine certitudine, dar ăsta e lucrul cel mai puţin important în incandescenţa nopţii de februarie. Importantă e maniera în care operează mai departe apartenenţa şi identificarea, chiar dacă astăzi militari înarmaţi patrulează pe Lungotevere dei Tebaldi, la Castel Sant’Angelo sau lângă Panteon. Importantă e poezia virilă a mulţimii. Importantă e, până la urmă, iubirea pentru o idee camuflată în straiele unei echipe.