Ghiocelul şi batoza

Văzînd negru în faţa ochilor, Franţa a constatat că situaţia e albastră

„Dumnezeu să apere Noua Zeelandă”. Titlul imnului înşală, după cum au aflat martorii dezmembrării de sîmbătă a Franţei. Titlul corect ar trebui să fie „Dumnezeu să-i apere pe adversarii Noii Zeelande”. Franţa a început şi a încheiat sfertul de finală de la Cupa Mondială de rugby sub şenile.

Nu învinsă, ci descleiată. Lăsată fără aer. Ruptă în bucăţi. Noua Zeelandă n-a fost o echipă, ci o vijelie iscată din piepturile, coapsele şi bicepşii lui Retallick, Nonu, Whitelock sau Kaino. Franţei i-a rămas de jucat rolul de victimă a unui rugby-tsunami, în care Julian Savea a lăsat impresia că, la o adică, ar putea să preia fişa de post a unei bile pentru demolări. Nehe Milner-Skudder a străpuns frontul francez pînă în clipa accidentării, iar Dan Carter a livrat cîteva pase la care însuşi marele Carlos Spencer, un handbarugbyst fără seamăn, un fel de Gaţu cu minge ovală, ar fi surîs admirativ.

Sigur, amatorii de justiţie divină şi de întoarceri în timp se vor gîndi imediat la victoria din 2007 a Franţei împotriva Noii Zeelande, la pasa înainte a lui Traille către Michalak şi la arbitrul Wayne Barnes. Imediat după ce gîndul va prinde contur, vor începe speculaţiile: atunci, în 2007, All Blacks n-au pierdut fiindcă au jucat slăbuţ sau fiindcă a greşit arbitrul, ci din cauză că, jucînd cu tricouri gri, şi-au trădat, vezi Doamne, numele, echipamentul şi identitatea. Iar dacă mai era nevoie de un element care să confirme că acum, în 2015, s-a consumat o revanşă împletită cu o exorcizare, iată-l: tocmai Michalak, beneficiarul din 2007, s-a lovit alaltăieri şi a ieşit de pe teren după o gafă care a costat Franţa enorm.

Să-mi fie cu iertare, dar racordurile acestea sînt mofturi sau găselniţe. Dincolo de faptul că Noua Zeelandă – Franţa a fost o întîlnire între un ghiocel şi o batoză, rămîne totuşi frumuseţea virilă a celor văzute. A fost o execuţie? Da, posibil, dar condamnatul s-a comportat demn şi n-a cerşit îndurare.

A fost un meci fără frison? Se prea poate, însă marele lui merit e că l-a putut face şi pe ultimul ageamiu în materie de rugby să nu se mişte de pe scaun. Asta rămîne, splendoarea încleştării, estetica aproape improbabilă a anumitor faze, ritmul şi precizia execuţiilor.

Noua Zeelandă a lovit violent şi fără să se oprească, dar n-a făcut-o în temeiul unei voluptăţi sadice. Nu. Noua Zeelandă a jucat rugbyul perfect, pe care ţi l-ai dori mereu, fiindcă oricui îi place un film de aventuri bun, în care cascadorii au mult de lucru. A fost un meci nu doar pentru public, ci şi pentru galeria celebrităţilor All Blacks. Pentru Carlos Spencer şi Jonah Lomu, pentru Tana Umaga, Sean Fitzpatrick şi alţi o sută. A fost totodată un nou basm în care munţii, ce să vezi?, au umeri.