Un pic de fotbal-şerbet

Nu are fan-cluburi în toată lumea, dar joacă frumos. O cheamă Celta

În patru zile, Celta Vigo a supus echipele care au cîştigat ultimele ediţii din Liga Campionilor şi Europa League. Şi nu oricum, ci marcînd două goluri pe terenul lui FC Sevilla şi patru acasă, în poarta Barcelonei. Contabilitatea fotbalului e seacă: 6 puncte, 6 goluri marcate, 2 primite. Dar fotbalul nu e contabilitate, iar ceea ce merită remarcat e ceva pitit în general pe raftul din spate sau omis pur şi simplu. Acel ceva se numeşte simplu „stil” şi trece în ochii multor devoratori de recorduri şi superlative drept un moft duios, o goangă desuetă, un capriciu fără conţinut. În lumea pragmatismului rece, urît şi clişeizat, de tip „importante sînt cele trei puncte”, Celta contrazice direcţia generală şi mizează pe arabesc, fineţe şi frison ludic.

Fotbalul jucat de Celta Vigo nu vine de nicăieri, ci dintr-o cultură a plăcerii împărtăşite. Celta juca la fel şi pe vremea lui 7-0 cu F.C.Argeş, cînd centrii nervoşi se numeau Mostovoi şi Karpin. Şi atunci lumea de pe Estadio Balaidos respira, cînta şi rîdea la fel ca miercuri în faţa lui Messi, Neymar şi Mascherano. Ca toate echipele care pun între paranteze clasamentul şi năzuinţa înaltă, Celta îşi asumă condiţia de pleziristă a fotbalului. O asistă de multe ori Villarreal, o altă echipă de tip gaşcă, unde fotbalul de călcîi şi bombeu e ţinut la mare preţ încă dinainte de Sorín, Riquelme, Palermo şi Forlán. Asta în condiţiile în care fotbalul stă de ani buni sub asediul echipelor-comando, care iau fotbalul prizonier, îi sufocă formele de viaţă şi-l scuipă ca pe o teacă în care nu se mai găseşte nimic. Ăsta e mersul lucrurilor, iar dacă nu ne place, n-avem decît să ne uităm la altceva.

Celta Vigo n-a cîştigat nici un trofeu. Indiferent cine-o antrenează, ea iese mereu din cercul candidaţilor la premii. Nimeni n-o vede ronţăind adversari ca Bayern, narcotizîndu-i ca Juventus sau luîndu-se cu ei la trîntă pe tiparul echipelor îndrumate de Mourinho. Celta nu se instalează pe baricade, nu ridică buncăre, nu  amenajează cazemate. Dac-ar face-o, şi-ar pierde farmecul, poezia şi, odată cu ele, ritmul firesc de existenţă. Iar ăsta ar fi un lucru greu de acceptat de toţi cei care i-au îmbrăcat tricoul, indiferent că s-au numit McCarthy, Penev, Cadete, Makélélé, Savo Milošević, Cañizares sau Edu (cunoaştem, a trecut şi Tamaş pe acolo, dar fără folos).
Echipele-dragon scot flăcări pe nas, au vitrina plină de cupe şi sînt tîrîte vară de vară în turnee de promovare. Celta Vigo ne primeşte relaxat, cu un pic de fotbal-şerbet, pe care ni-l serveşte în chioşcul din grădină, cu apă rece şi miros de vanilie. Rebelul Mostovoi, ţarul galiţian de acum cincisprezece ani, se uită la Nolito şi surîde fericit. Distracţia continuă pe Balaidos ca pe vremea lui.