Ce-ţi doresc eu ţie, de Irimescu

Jucăm rugby cu Franţa. Poate fi dureros, dar merită

Cu toată frumuseţea lui virilă, rugbyul deschide uneori capcana lirismului prost plasat. Ba chiar nătîng. Cînd lipsesc rezultatele, intră în scenă clişeele: ieşitul de pe teren cu fruntea sus, lecţia de demnitate conţinută în orice placaj şi meleu, căzutul de pe un cal frumos şi – peste toate – onoarea. Rugbyul e, prin excelenţă, sportul onoarei şi al unei anume forme de nobleţe aspre, cu pomeţii învineţiţi. De la „Elogiul efemerei performanţe” de Dumitru Manoileanu la „This Sporting Life” de David Storey – cu un film în care Richard Harris îl joacă exemplar pe Frank Machin – , cărţile despre rugby, fie ele eseuri sau romane, nu uită să vorbească despre coeziunea sobră a rugbyştilor sau despre poetica traumelor prin care trec pe durata unui meci. Poate tocmai de aceea a făcut atîta vîlvă butada după care fotbalul ar fi un sport de gentlemeni practicat de golani, iar rugbyul un sport de golani practicat de gentlemeni. (Oscar Wilde a avut altă părere, şi anume că un meci de rugby e o ocazie excelentă de-a ţine 30 de derbedei departe de centrul oraşului.)

Astăzi, un meci de rugby România-Franţa nu poate fi o veste bună pentru noi. De fapt, ar fi o veste la fel de proastă ca un meci de handbal masculin România-Franţa. Cu o deplină lipsă de logică, prezentul şubred se sprijină pe un trecut solid şi uneori glorios. Ce-ar fi însemnat un meci de handbal cu francezii acum 40 de ani ne pot spune Birtalan, Voina, Gaţu, Kicsid, Penu, Stockl, Cozma, Grabovski sau Drăgăniţă. Ce-ar fi însemnat un meci de rugby cu francezii cu trei-patru decenii în urmă ne pot spune Aldea, Fuicu, Paraschiv, Dărăban, Enciu Stoica, Bucos, Ion Constantin sau Borş. Celor mai vîrstnici le răsună şi astăzi în urechi comentariile TV ale lui Dumitru Tănăsescu sau Anton Groman. Iar pe retină le defilează isprăvi cu iscălitură neaoşă, dintr-un timp cînd francezul era francez, iar neamţul neamţ.

Valeriu Irimescu e omul care a bătut singur Franţa pe 1 decembrie 1968. A doua zi, „L’Equipe” a conchis cu litere de manşetă: IRIMESCU 15-FRANCE 14. Fapta lui a alimentat victoriile de mai tîrziu, inclusiv epopeicul 15-0 de pe Giuleşti, cu 20.000 de oameni în tribune. Valeriu Irimescu trăieşte de ani buni în Franţa, semn că destinul îşi permite destule ironii benigne. Are şaptezeci şi cinci de ani şi o figură de universitar exigent. Ar fi frumos să-l întrebe cineva ce doreşte naţionalei de rugby a României pentru meciul de miercuri cu Franţa lui Michalak.  N-aş paria deloc pe un răspuns bont, pe o formulă bătătorită, pe o platitudine indigestă. Cred mai degrabă că Valeriu Irimescu şi-ar privi cîteva clipe interlocutorul prin ochelarii cu lănţug şi apoi i-ar răspunde: „Le doresc să revadă meciul Japoniei cu Africa de Sud”.