Să i-o spunem lui Mutu
La revedere, Adrian Mutu! A fost o plăcere şi un chin să te cunoaştem.
Statistica, sora vitregă a minciunii, îşi desfăşoară covorul de cifre: 144 de goluri pentru echipe din Italia (inclusiv în cupele naţionale şi europene), 200 pentru toate […]
La revedere, Adrian Mutu! A fost o plăcere şi un chin să te cunoaştem.
Statistica, sora vitregă a minciunii, îşi desfăşoară covorul de cifre: 144 de goluri pentru echipe din Italia (inclusiv în cupele naţionale şi europene), 200 pentru toate echipele de club (idem), 35 la naţională. Şi tot statistica presară nume mari, onorabile sau măcar interesante: Chelsea şi Juventus, Fiorentina şi Parma, Dinamo şi Internazionale. Lîngă ele, Mourinho şi Prandelli, Lippi şi Dobrin, Malesani şi Ranieri, Mihajlovici şi Dinu. Stadioane pline, public avizat, oraşe în care trecutul conferă viitor prezentului. Toate condiţiile pentru o poveste de succes. Şi-atunci, de ce ni se pare unora dintre noi că, la patru zile după ce şi-a anunţat telefonic ieşirea din fotbal, Adrian Mutu a scris povestea, dar i-a cam lipsit succesul?
Din mai multe motive. Unul ţine tot de statistică. Mutu a reuşit un punctaj individual remarcabil, ambalat într-un eşec colectiv de proporţii. El n-a cucerit nici un trofeu cu nici o echipă. Dinamo, campioană în 2000, îl cedase deja la Inter, iar titlurile luate cu Juventus au fost retrase post-Calciopoli. Un alt doilea motiv ţine de obiceiul nostru de-a pretinde altora ce nu putem livra noi. Maeştri în a căpuşa succesele altora, l-am fi vrut pe Mutu campion ca să ne remorcăm la gloria lui şi să lăcrimăm patriotic. Al treilea motiv e exigenţa cu care-i întîmpinăm pe oamenii publici şi felul cum le cerem să fie statui. Or, Mutu a fost orice, numai statuie nu! A spus-o oricui a avut timp să-l asculte, să-i dea la o parte zîmbetul impertinent şi palmaresul de haimana nocturnă. Nu l-a interesat să fie modelul nimănui. L-a preocupat propria viaţă, cu tot ce-a avut şi are ea suav şi picant, furibund şi glorios, confuz şi pieziş.
Dar poate că primul lucru care a făcut din noi critici sau contestatari ai proaspăt retrasului din fotbal a fost impresia (devenită de la un punct încolo certitudine) că Mutu nu şi-a cunoscut şi nu şi-a grădinărit calităţile. Că s-a lăsat pe tînjală. Că n-a tras de el ca un nebun. Că, pus să aleagă între modelul Nedved şi modelul Gascoigne, a optat pentru al doilea. Iubit de unii, bombănit de alţii, Mutu pleacă din fotbal cu un alai de concesii şi amintiri. Chefuri, meciuri mari, insolenţe, sibutramină, goluri narabile, femei plutind la geamandura voluptăţii, bătăi, modă, scandaluri, driblinguri curate, nopţi albe, cocaină, tensiuni, sex în grup, tatuaje, victorii şi înfrîngeri. Mai pe scurt, viaţă.
Avem dreptul să-i reproşăm lui Mutu că n-a fost un bronz al sportului, un albatros al eticii şi un fildeş al virtuţii? Avem, dar sîntem caraghioşi. Are Mutu dreptul să rîdă cînd ne aude şi să mai comande ceva de la bar? Categoric. E banul lui, e barul lui, e destinul lui.