Pentru un strop de etică

S-a făcut observaţia că fotbalistul român nu ştie să dribleze. Fals

Există totuşi un adversar pe care fotbalistul român îl driblează de cîte ori poate, deşi s-ar cuveni să vadă în el un aliat, nu un adversar. E publicul. Omul care plăteşte bilet, omul care face din meci prilejul de-a scoate capul din zgura vieţii, omul care oferă ceva şi aşteaptă altceva în schimb. Omul acela e păcălit, tras pe sfoară, escrocat, dus cu preşul iluziei. I se promite şi nu i se livrează. Aşteaptă într-un ritual mandarin de oţelire a răbdării şi o ia mereu de la capăt. Etapă de etapă, meci de meci, indiferent dacă-i joacă favoriţii sau echipe care nu-l interesează. Omul acela tînjeşte după fotbal autentic, iar pofta i se usucă în clipa cînd vede – din nou – că prăjitura din vitrină e butaforică şi n-are gust. Chiar e caraghios să cerem un strop de etică fotbalului românesc? Chiar e inutil să le spunem actorilor că-şi bat joc de public? Şi că sînt primii vinovaţi de retragerea acestui public din fenomen?

Nu e un motiv de mîndrie pentru fotbal că e singurul sport unde se simulează şi se trage de timp. Nu e un motiv de mîndrie nici că o naţională care a fost cap de serie la tragerea la sorţi pentru CM are un campionat unde, după cinci etape, cinci echipe n-au bătut pe nimeni. Campionatul a ajuns un decor al mediocrităţii şi al trişului. Sub pavăza tacticii, fotbaliştii reciclează aceleaşi şmecherii fără să-i pedepsească nimeni. Se prăbuşesc ca mitraliaţi la cea mai mică împingere, se ţin de glezne cînd sînt atinşi întîmplător pe umăr, urlă ca din gaură de şarpe cînd îi prinde cineva de tricou. Fragmentează, simulează, enervează. Rare sînt meciurile în care portarul echipei care conduce nu se întinde suferind pe iarbă, tot un rictus şi-un necaz. Rare sînt meciurile în care copiii de mingi nu dispar din secunda cînd e 1-0 sau 2-1pentru gazde. Rare sînt meciurile în care numeri mai multe faze decît proteste.

Mai avem motive să ne uităm la aşa ceva? Se vede treaba că da. Un burete nevăzut ne şterge din memorie toate aceste urme ale deşeurilor. Aşteptăm din nou. Ce? Nu neapărat un meci epopeic, nu neapărat o izbucnire orgolioasă de talente. Nu avem de unde să producem un talent de nivelul lui Pastore. Şi-atunci, ce aşteptăm? Fotbalul despre care au scris Hornby şi Galeano? Fotbalul lui Francescoli, Baggio şi Rooney? Poate şi asta, dar nu neapărat. Aşteptăm un pic de francheţe şi dîrzenie. Un Hoffenheim-Eintracht sau un Stoke-West Ham în variantă românească. Eventual un dribling prin care să scoţi din joc fundaşul, nu o mimare prin care să scoţi din minţi publicul. Dacă e prea mult, spuneţi-ne şi ne mutăm la tir sau la popice. Acolo nu se trage de timp şi nu se simulează. E-adevărat, despre ele n-a scris nici Hornby, nici Galeano.