Ultimul

A murit ultimul fotbalist uruguayan al finalei din 1950

Neavînd calendar, moartea seamănă pe drum şotii, coincidenţe şi stupori. Shakespeare, de pildă, a murit de ziua de naştere. La fel, Ingrid Bergman. La fel, alţi şi alţi oameni, vestiţi sau cunoscuţi doar familiilor, care n-au mai apucat să chefuiască, să primească daruri sau să taie tortul. În locul beţigaşelor de ceară colorată în care sufli sub aplauze, lumînări de îngropăciune ţinute în mîini pe marginea gropii. În loc de rîs, lacrimi. În loc de bucurie, regret.

Alcides Edgardo Ghiggia n-a murit de ziua lui, dar soarta şi-a făcut de cap şi aici. Pe 16 iulie, în ziua cînd uruguayanul Ghiggia s-a dus de pe lumea asta, Brazilia comemorează ceea ce, de 65 de ani încoace, se numeşte „Maracanazo”. Cuvîntul, mîndru ca un fluviu şi purtînd în silabe duritatea melodioasă a vieţii duse în bătaia riscului, defineşte seismul din 1950, cînd Uruguayul a bătut Brazilia la ea acasă, sub ochii a 200.000 de spectatori (da, atîţia), în finala Cupei Mondiale. „Maracanazo” a fost certificat de deces pentru mulţi brazilieni (cîţiva s-au aruncat din înaltul tribunelor imediat după meci), iar faptul că Alcides Ghiggia s-a stins exact la 65 de ani după ce-a stins lumina, bucuria şi viaţa unor oameni pe care nu i-a cunoscut iese din sfera coincidenţei şi bate spre literatură.

În America de Sud mai mult ca oriunde, un meci de fotbal nu e doar un meci de fotbal. Au dovedit-o Honduras şi Salvador în 1969 prin Războiul Fotbalului sau Argentina şi Peru în 1978, prin acel 6-0 negociat sub formula „goluri contra grîne”. Alcides Ghiggia şi golul lui din minutul 79 au ajuns subiect de discuţie la „Fútbol Pasión”, emisiunea de pe postul Depor TV unde Eduardo Galeano, rapsodul fotbalului uruguayan, şi-a lăsat invitatul să spună: „Trei oameni au făcut linişte pe Maracana: Frank Sinatra, Papa şi cu mine.” Sinatra fiindcă avea un modus operandi reductibil la două cuvinte, My Way, Papa fiindcă nu te poţi manifesta altfel decît prin tăcere în faţa măreţiei simple şi Alcides Ghiggia fiindcă mingea lui care a muşcat din varul liniei de 6 metri a semnat sentinţa pe care Brazilia a trăit-o în doliu.

Cu mai bine de cinci în urmă, Ghiggia a fost invitat de Federaţia Braziliană pe aleea celebrităţilor de lîngă stadionul Maracaná. El a aflat atunci că urmează să dea un autograf cu talpa. Şi că urma piciorului său va rămîne acolo, alături de alte urme celebre: Eusebio, Pelé, Beckenbauer. Învinsul şi-a onorat învingătorul, aşa cum se face uneori în poveştile vechi. Ghiggia a acceptat cu emoţie. Şi există voci care susţin că însuşi Eduardo Galeano, care între timp a plecat şi el după Juan Alberto Schiaffino sau Obdulio Varela, a fost impresionat de idee.