Inimile noastre toate

Cît de frumos e, de fapt, orizontul la Belo Horizonte?

Cum treci de o cumpănă, cum devii filozof. Se întîmplă şi după ce scapi dintr-un accident de maşină, şi după ce te desparţi de un prieten. Reflexul trestiei gînditoare e […]

Cît de frumos e, de fapt, orizontul la Belo Horizonte?

Cum treci de o cumpănă, cum devii filozof. Se întîmplă şi după ce scapi dintr-un accident de maşină, şi după ce te desparţi de un prieten. Reflexul trestiei gînditoare e acelaşi peste tot – în Sumatra unui tsunami, în Africa unui abuz tropical sau în Brazilia unui meci de fotbal. Sigur, cînd simţi că-ţi fuge covorul destinului de sub tălpi, adulmeci o infamie şi acuzi fără temei. Sub o formă sau alta, te întorci bombănind la vorba lui Schopenhauer: „Viaţa este o afacere care nu-şi acoperă costurile”. Însă după ce valul trece, încep pansamentele retorice,  mulţumirile şi privirile ridicate spre cer, pentru perierea unui sfînt binevoitor, a unei lumini care-a strălucit, a unui ochi care n-a uitat să vegheze.

„În inimă e loc pentru toate”. Aşa grăit-a nu Zarathustra, ci Júlio César după optimea de sîmbătă, cînd Chile a dat-o în bară la propriu şi Brazilia era s-o facă la figurat. Júlio César plîngea copios, cum fac copiii cînd dau în mintea bărbaţilor. Încerca să-şi dreseze vocea pentru un mesaj patetic („S-au întîmplat atîtea lucruri, numai Dumnezeu şi familia mea ştiu prin ce-am trecut”), dar mintea tocmai îi fusese săgetată de cîteva fulgere negre. Abia după ratarea lui Jara portarul s-a considerat absolvit de vina de-acum patru ani, cînd Olanda se cocoţase în sferturi pe boacănele lui. Plînsul său de după meci a însemnat exorcizarea unui rău care măcinase adînc, cicatrizarea unei răni ce refuzase să se închidă. Lacrimile nu sînt doar prologul suferinţei. Ele pot fi şi postfaţa unui tratat despre supravieţuire.

E de presupus că şi fostul atacant Robbie Rensenbrink a văzut meciul de sîmbătă. Ce va fi simţit el în minutul 120 nu-i greu de ghicit. Iar Pinilla a trăsnit bara Braziliei în cea din urmă clipă a optimilor, pe cînd el, Rensenbrink, a lovit-o în ultimul minut al finalei din 1978. Al unei finale pe care Olanda lui avea s-o piardă, după ce în finala din 1974 se înclinase tot în faţa gazdelor. Atunci, la Buenos Aires, s-a jucat pe 25 iunie, acum a fost 28. Diferenţa de trei zile nu dizolvă, ci mai degrabă întăreşte impresia că roata fotbalului se învîrte la fel ca a istoriei şi a vieţii. Exilat într-un Toronto care l-a expus judecăţilor pripite, Júlio César a renăscut alaltăieri, după ce un zeu complice i-a făcut cu ochiul. Nu se ştie cum se va învîrti roata de-acum încolo şi cît de repede va deconta portarul înlăcrimat norocul de la Belo Horizonte. Dar oricînd s-ar întîmpla asta, el a dat deja asigurări: „În inimă e loc pentru toate”. Aşa este. Inimile noastre strînse în jurul mingii o confirmă.