Şopocăind la adăpostul mîinii

Un moft: indicaţiile sau consultarea cu mîna la gură

În timpul meciurilor, unii antrenori şi jucători vorbesc între ei cu mîna la gură. Se tem pesemne de ochiul atotvăzător al televiziunii. Au oroare de spionii media care ar putea să le intercepteze mesajul şi să-l transmită, nu se ştie cum, adversarului. Spania şi Italia sînt, din acest punct de vedere, campioane ale suspiciunii. Rar trece un meci fără asemenea secvenţe de comunicare ferită. Cînd se îndreaptă spre banca tehnică, camera TV îl surprinde pe antrenor consultîndu-se cu secundul la adăpostul paravanului palmar.

Cap lîngă cap şi freză lîngă freză, cei doi participă la un minicenaclu tactic care pare, dată fiind secretomania actanţilor, o chestiune de maximă importanţă. Ce-i spune secundul principalului? Lucruri pe care ar putea bine mersi să i le transmită şi fără să se ascundă. „X a cam obosit. L-aş băga pe Y în locul lui.” Ceva de genul ăsta. Lucrurile se petrec la fel şi în momentul schimbării. Antrenorul îşi dăscăleşte elevul tot cu mîna la gură, pentru ca secretul operaţiunii să rămînă nepătruns.

De cîte ori văd aşa ceva, mă apucă rîsul, recunosc. Un spiriduş mă face să-mi închipui că mesajele sînt altele. „Auzi, hombre, nu ştiu dacă i-am spus nevesti-mii să cumpere pîine.” Sau: „Tre’ să-l dau afară pe grădinar, e a treia oară că mi-a stropit prea mult peluza”. Sau: „L-am prins pe fiu-meu pe un site porno, e cazul să-l întreb ce şi cum”. Mîna dusă la gură pentru obturarea mesajului mi se pare un moft de două parale. Dacă am ajuns atît de bănuitori încît să vedem peste tot iscoade gata să vîndă secrete, înseamnă c-am luat-o razna.

În plus, meciul, cu toate amănuntele lui, e destinat publicului. Asta înseamnă că publicul (mai ales cel de la televizor) are dreptul să vadă şi ajustările tactice, şi consultările principalului cu secundul sau cu căpitanul de echipă, şi sugestiile transmise. Ba chiar şi cuvintele de final pe care şi le spun jucătorii la încheierea meciului. Dincolo de stilistica acestui gest tipic cumetrelor ştirbe de pe uliţă care rîd cînd trece poştaşul, privitorul se simte deposedat de un lucru care i se cuvine. Pentru care a plătit fie bilet, fie abonament la cablu.

O observaţie. Cînd au de slobozit măscări la care roşeşte laptele în sticlă, nu se feresc nici antrenorii, nici jucătorii. Şi o sugestie, dacă tot ne ducem viaţa şi meciurile în logica bănuielii. Le propun antrenorilor să-şi conducă şi antrenamentele tot cu mîna la gură. În fond, acolo, la antrenament, se scrie partitura meciului. Dacă există aparatură de supraveghere prin copaci? Dacă vrăbiile sînt Philips? De ce nu binevoiesc antrenorii secretomani din fortăreţele suspiciunii să-şi desfăşoare covorul tactic al pregătirii tot pe ascunselea? Uite-aşa, ca să rîdă de spioni.