Amânia

Rânduri despre „Mai încolo”

Privirea critică asupra locului unde ai venit pe lume a produs jocuri şi înainte de 1990. Unul dintre ele, vechi de peste trei decenii, se lega de noul titlu al imnului naţional. Variantele sub comunism erau „Erori au fost, erori sunt încă”, „Pe-al nostru steag e scris uimire” şi „Descurcă-te, române”.

Din Ceauschwitz la Cotcodava
Geografia şi administraţia n-au scăpat nici ele de umorul popular. După demolarea cartierului Uranus, capitalei i s-a spus Ceauşima, pentru ca ulterior, odată cu penuria de alimente, să devină Ceauschwitz. Trecuseră câţiva ani de la un alt joc identitar, în care oraşe ale României fuseseră poreclite în urma puseului geto-dacic al conducătorului: Trepidava (Bucureşti după cutremur), Inundava (Arad după inundaţii), Cotcodava (Bacău, cu Alexandrina Găinuşe prim-secretar de judeţ) şi Ceamaidava (Scorniceşti, din motive limpezi). Nu, nu, Tricodava era din alt film.

Predestinare şi voluptate
Ţara a fost la rândul ei numită în fel şi chip. Nu din lipsă de patriotism, ci din încercarea de-a exorciza prin râs relele în faţa cărora nu aveam altă ripostă. I s-a spus fie „Absurdistan” (cu un nume preluat fără ghilimele din romanul lui Gary Shteyngart), fie „Românica”, printr-o diminutivare de prost gust. „Amânia” este totuşi altceva. E un nume ca o mângâiere întârziată. Un nume care poartă în el aluzia predestinării. Un nume care vorbeşte despre filosofia lăsatului pe altă dată. Despre voluptatea lui „mai încolo”. Despre apostrofările de tip „ho, că nu dau turcii”, deşi, după cum se ştie, turcii au cam dat pe la noi prin istorie. Amânia este ţara unde respecţi un termen mutându-l peste câteva luni sau câţiva ani. Amânia este spaţiul geografic şi sufletesc al tergiversării. Un spaţiu în care Hamlet ar fi fost făcut cetăţean de onoare.

Evoluţie prin stagnare
Aici, în Amânia vesel-tristă, metroul din Drumul Taberei seamănă cu tronsonul de autostradă Piteşti-Sibiu şi amândouă cu linia orizontului. Fotbalul contribuie şi el, după puteri, la reputaţia Amâniei. Stadioanele pe care trebuiau să se antreneze echipele de la Euro (fost) 2020 cresc cu amânările cunoscute. Şi tot de amânare are parte şi introducerea sistemului VAR în arbitrajul românesc. Şeful arbitrilor a dat recent asigurări că lucrurile vor evolua prin stagnare. Kyros Vassaras a citit Caragiale şi s-a amorezat de Trahanache. Prin urmare, invitaţia lui mereu înnoită e să avem puţintică răbdare. Vom avea VAR, de bună seamă, dar nu acum. Când? Cândva. În curând.

Câțiva pași promițători
Cine caută în clasoarele cu declaraţii din 2018 şi 2019 va găsi aceleaşi promisiuni, însoţite de garnituri de genul „arbitrii noştri se vor instrui”, „am început deja discuţiile” sau „am făcut câţiva paşi promiţători”. Precizia maximă de care e capabil kir Kyros este „poate spre sfârşitul campionatului viitor”. Domnul Vassaras îşi ştie marfa. Amânarea e la noi mai degrabă normă decât excepţie. Mai ţineţi minte ce făceau echipele care jucau în cupele europene cu meciurile din campionat?