Sombrero şi chapeau

Generaţia de la Guadalajara la Muzeul Trecutului

În geografia memoriei, ţările stau altfel decât în atlas. România e vecină cu Mexicul, iar în faţă la Casa Scânteii (actualmente a Presei Libere) stau cinci paraguayeni. Şi cronologia se face ţăndări.

Până nu-ţi verifici datele, eşti convins că discul pe care Luis Alberto del Paraná şi Los Paraguayos cântă „Jalisco” apare la Electrecord înainte de Campionatul Mondial din 1970. În realitate, se întâmplă după 6-7 ani.

Cântec pentru stadion şi oraş

Discul există şi azi, sub praf sau prin anticariate. Pe copertă solistul ocupă capota unei maşini, pe când ceilalţi patru colegi stau simetric în spate. E posibil ca „Jalisco” să fi fost ascultat şi de Mircea Lucescu după întoarcerea din Mexic. Şi de Boc, şi de Sătmăreanu, şi de ceilalţi.

„Ay! Jalisco, Jalisco, Jalisco, / Tu tienes tu novia que es Guadalajara”, cântă un paraguayan despre Mexic pentru români. Pentru cei întorşi de la Guadalajara şi pentru cei de acasă, care îşi consumă nopţile cu Petras, Hurst şi Tostao.

O, tempora! O, Temp! (şi o temporizare)

Cupa Mondială din 1970, prima a României de după război, e şi prima pe care o văd la televizor. Ea rămâne blocată pentru noi în clişeul temporizării. Şi cum viaţa e ironică, văd meciurile la un Temp 6 care prinde şi cutremurul din 1977 şi care se reglează printr-un pumn în lateral sau în partea de sus. Ştiu de Pelé, ca toată lumea, de Gigi Riva, de Müller şi de ai noştri.

În rest, ce mai ciugulesc de prin ziare. Sunt un copil de zece ani care aşteaptă să-i vadă pe Dumitrache, Răducanu şi Dobrin, fără de care naţionala n-are gust. Celelalte grupe nu mă interesează, fiindcă aici, la Guadalajara, e Brazilia, iar asta e de-ajuns. Când joci împotriva lui Gerson, Jairzinho şi Clodoaldo, restul devine incolor.

Eroi şi răstigniţi, egoişti şi generoşi

Dacă mă uit în urmă, observ lucruri simpatice. În 1970, Israelul încă reprezintă Asia, semn că butoiul cu pulbere nu se umpluse. Italia reuşeşte să-şi câştige grupa cu un singur gol marcat. În cele şase meciuri din grupa Italiei se înscriu şase goluri, fix de patru ori mai puţin decât în grupa unde şefă e R.F.G. În semifinale ajung patru deţinătoare de titlu mondial, iar grupa cea mai săracă în goluri dă două dintre aceste semifinaliste, Italia și Uruguay.

Statisticile contrariază, cum se întâmplă uneori şi astăzi. Apar eroii de front – Beckenbauer cu braţul prins în faşă. Apar şi răstigniţii întru veşnicie – englezul Bonetti, urmaşul în oprobriu al lui Barbosa din 1950.

Italia cea zgârcită, care marcase un gol în grupă, înscrie de nouă ori în eliminatorii. Brazilia are un singur meci sărac (1-0 cu Anglia), iar în rest pompează fie trei, fie patru goluri în fiecare poartă. În finală, mijlocaşul defensiv Clodoaldo driblează patru italieni la rând, râzând nu de adversar, ci de convenţii şi ştampile.

Cum ar fi (fost) dac-ar fi (fost)?

După cincizeci de ani, e greu să nu faci comparaţii şi să nu te încumeţi la jocuri contrafactualiste. La ce nivel ar fi ajuns Dumitrache dacă Juventus ar fi reuşit să-l transfere? Cât de mare ar fi fost Dobrin, oricum uriaş, dacă ar fi beneficiat de şansele oricărui răsfăţat de după 1989?

Cum aranjezi podiumul postului de libero când îi ai la dispoziţie pe Boc, Ştefănescu şi Belodedici? Care e sentimentul dominant faţă de naţionala asta a lui Nunweiller, Dinu şi Dumitru, drapată în atâtea simţiri contradictorii? Şi cum o raportezi la generaţia lui Hagi şi Popescu? (Fiindcă e limpede că nu poate încăpea comparaţie cu ce-a venit după ei.)

Iarba de pe Jalisco

Merită să-ţi scoţi pălăria pentru generaţia sombrero-ului? Categoric, da. Şi fără criza de meciuri de azi, şi fără emisiunea de cursă lungă a lui Dan Filoti cu Mircea Lucescu, şi fără sondaje de opinie. Merită cu vârf şi îndesat. Sunt jucători care, în iarba incandescentă de pe Jalisco, i-au privit în ochi, într-o singură săptămână, pe Gordon Banks şi Bobby Charlton, pe Carlos Alberto şi Rivelino, pe Adamec şi Pivarnik.