Cântece şi ricanări

Bunătate şi abjecţie - o pereche stranie, dar reală

„La greu să nu-i pui omului cimpoiu’-n mână”, râde irlandezul Jonathan Swift pe seama vecinilor scoţieni. E vorba, fireşte, de acel prag de suportabilitate pe care românul îl ştie sub forma „Nu-i da omului mai mult decât poate să ducă”. Iar acum, în faţa necunoscutului care stă cu gheara pe planetă, omul duce mult.

Scena balconului la puterea 19

Romanii nu puteau lipsi din catalogul înţelepciunii. „Inter arma silent musae”, spune o vorbă pe care unii i-o atribuie lui Cicero. În vreme de război, muzele tac. Muzele, posibil. Muzica, în schimb, nu. Ea se aude de prin balcoane la Siena şi Benevento, la Napoli şi Roma, în alte şi alte părţi de Italie urgisită. În funcţie de alcătuirea ta intimă, vocile pe care le auzi te răscolesc sau te amuză, te înlăcrimează sau te umplu de admiraţie. Însă nu toţi reacţionează aşa.

Arta de a strâmba din nas

Cârcotaşii – care nu lipsesc nici sub cerul cel mai plumburiu – tratează terapia italiană ca pe un moft copiat. „Mare chestie, au luat-o de la chinezi”, ricanează ei. Aşa e, cu mici amendamente.

Unu: şi virusul tot de la ei l-au luat. Doi: spre deosebire de repertoriul chinez, care combină patriotismul şi curajul cu mici mostre de limbaj buruienos, cântecele italienilor se menţin în limitele sentimentalismului şi ale patosului, fără fandări decoltate.

Trei: e firesc să ne fie mai aproape de suflet italienii decât chinezii dintr-o mulţime de motive: românii care trăiesc şi muncesc în Italia, apartenenţa la ginta latină („de la Râm ne tragem”), răsfăţul turistic, melodicitatea limbii, atracţiile care încep cu sculpturile lui Michelangelo şi se termină pe Coasta Amalfitană etc.

Nici asta nu le place

Alţi cârcotaşi mânjesc altceva. Cu puţine zile în urmă, suporterii Politehnicii ASU Timişoara au avut o iniţiativă generoasă. Ei s-au pus la dispoziţia vârstnicilor din oraş care nu se pot deplasa şi s-au oferit să facă aprovizionarea în locul lor. Gestul n-a rămas netaxat. Diverşi binevoitori au umplut forumurile cu remarci de tipul „Bine că aţi descoperit şi voi ce au descoperit alţii înaintea voastră” sau „Aţi luat-o de la fanii Legiei, băi maimuţelor, degeaba vă bateţi cu pumnul în piept”.

Mai contează că suporterii Politehnicii ASU au evocat primii inspiraţia poloneză a gestului? Mai are vreo importanţă că, departe de-a fura ideile altora, ei au citat sursa, aşa cum nu fac sutele de plagiatori ai României? Nu mai are. Mânjirea s-a făcut, deşi care e beneficiul celui care a maculat nu se poate şti.

Şi aşa e rău

Din Banat în Madeira şi de la Politehnica ASU la Cristiano Ronaldo distanţa e uriaşă. Nici din Banat la Barcelona nu e mult mai mică. Ronaldo şi Messi au emis mesaje de îmbărbătare, aşa cum li s-a părut normal fie lor, fie celor care se ocupă de prestaţia lor publică. Mesajele nu au adâncimi kantiene – nici nu e nevoie.

Sunt cuvinte de bun-simţ, pe care doi oameni cu zeci de milioane de urmăritori le-au rostit în orizontul empatiei. S-au găsit şi aici cârcotaşi cu indignarea revărsată din tastatură. „Cred şi eu, le convine, ia uite în ce viloaie stau! Ia să fi fost în carantină la graniţă şi să nu aibă apă, tot aşa ar fi vorbit?”.

Ce se vede în orele de cumpănă

Nemulţumiţii de profesie ilustrează o vorbă veche: „Şi aşa e rău, nici aşa nu-i bine”. Dacă Ronaldo şi Messi şi-ar fi văzut de izolare şi de familie, aceiaşi oameni care acum le reproşează ipocrizia ar fi sărit lezaţi: „Unde sunt marile modele ale fotbalului? Chiar nu le interesează soarta semenilor? Pentru suporteri e bine să le audă şi să le vadă la ceasul greu”.

În schimb, când „marile modele” îşi declară grija şi solidaritatea (poate de dragul imaginii, poate sincer, nu asta contează), sunt farisei, răsfăţaţi care joacă teatru, storcătoare de popularitate. În orele de cumpănă nu se vede doar măreţia umană. Se vede la fel de bine abjecţia.