Naturalizăm?

Vorba lui Nae Caranfil, naturalizarea e complexă şi prezintă multe aspecte

Pe măsură ce se apropie meciul cu Islanda, întrebarea se aude ceva mai des ca înainte, iar răspunsurile sunt în general oţărâte. Întrebarea e cea din titlu, desigur. Deşi buna ei intenţie şi buna ei credinţă ar trebui să fie subînţelese, cei care o pun trec frecvent drept proşti sau trădători.

Opriţi timpul!
Există o doză de risc într-un demers de acest gen, dincolo de complicaţiile lui birocratic-juridice. Un prim obstacol e timpul. Naturalizarea cere prudenţă şi înfrânarea entuziasmului provocat de prima impresie. Ţin minte cum a jucat Carlos Fortes în primele meciuri şi ce uşor m-am acoperit de ridicol sugerându-i naturalizarea.
Cine propune (şi mai ales cine decide) aşa ceva trebuie să analizeze şi să acţioneze glacial, departe de priza impulsurilor. Şi să nu uite că e nevoie de ani pentru ca un fotbalist să poată fi luat cu adevărat în calcul pentru naturalizare.

Sunt tânăr, doamnă, dar de fapt sunt moş
De aici, următorul risc: acela ca minuţioasa şi prea îndelungata observare să-l ducă pe fotbalist la o vârstă la care e considerat nerentabil pentru începerea formalităţilor. Camora cel de azi şi Eric cel de ieri aparţin acestui grup de jucători pe care ştampila calităţii nu s-a pus la timp sau suficient de apăsat.

Da, Eric de Oliveira a jucat ani buni la un nivel ridicat pentru România. Da, Mário Camora e şi astăzi om de bază la CFR. Numai că ei au fost puşi în discuţie mai degrabă ca ipoteze de lucru decât ca ţinte veritabile ale naturalizării. Oamenii care decid în fotbal nu s-au înghesuit să facă declaraţii ferme sau propuneri oficiale. Ei au preferat versiunea unui „trial and error” la capărul căruia să poată ridica pilato-pontic din umeri, cu mâinile în lighean şi cu zâmbetul pe faţă: „Să mai vedem”.

Buni, dar cam slabi
Una dintre obiecţii este că străinii noştri nu sunt la nivelul străinilor naturalizaţi ai altor naţionale. Italia şi-a putut permite să-l naturalizeze pe Camoranesi şi Spania pe Diego Costa, dar cei doi se găseau pe altă orbită decât Fatay (şi despre el s-a vorbit cândva). Straşnic efort de descoperire a secretului lui Polichinelle.

Fireşte că străinii valoroşi merg în campionate de vârf, pe când cei de mâna a doua se duc în campionate pe măsură. Faptul că aici au jucat cândva un Wesley, un Adaílton sau un Mauro Goicoechea ţine de regimul excepţiilor şi de felul cum arăta perioada în care au venit respectivii: cu mai mulţi bani pentru ei şi mai puţină închisoare pentru patroni.

Urmaşii Romei, clienţii comei
Pompa care livrează cel mai mult combustibil celor care nu văd în naturalizare o soluţie este cea patriotică. „De aia e tricolorul tricolor, ca să fie al nostru”, spun intransigenţii care uită că Rusia se bazează pe Guilherme şi Mário Fernandes, că în naţionala Bulgariei joacă Marcelinho şi că filiera portugheză a naturalizărilor de brazilieni lucrează non-stop. Nu-i vorbă, există şi structuri de puritate naţională, cu câteva exemple mereu la îndemână: Croaţia, Serbia şi Islanda pe care o vom întâlni în martie.

Adevărat, numai că Croaţia e vicecampioană mondială, Serbia nutreşte (ca tot spaţiul ex-iugoslav) un respect religios faţă de sport şi consideră scutirea şcolară o ruşine, iar Islanda a eliminat Anglia în „optimi” la Euro 2016, după ce-a câştigat o grupă de calificare cu Olanda, Cehia şi Turcia. România a învins doar Malta şi Insulele Feroe într-o grupă de comă la figurat, ba aproape că şi la propriu.

Să fim lucizi, dacă putem
Chestiunea e delicată şi tocmai de aceea ar trebui tratată lucid, fără inflamări patriotarde şi fără concesii de calitate. Nu, nu se va produce nicio naturalizare până pe 26 martie. Însă ideea nu s-ar cuveni respinsă din principiu. Într-o ţară unde oamenii îşi calcă în picioare principiile la tot pasul, ar fi caraghios să ne cramponăm de românismul verde, când situaţia e de multă vreme albastră.