Industria repatrierilor

E înghesuială la terminalul „Sosiri”

Ni se tot trimite marfă înapoi. Ambalată frumos, cu fundă şi toate cele. Uneori coletul conţine şi două-trei cuvinte de la expeditor: „Ne-aţi păcălit”, „Nu e cum ne-aţi spus” sau altceva din acelaşi registru. Fotbaliştii români plecaţi cu pieptul bombat spre alte zări continuă să se întoarcă în ţară. Şi fiecare revenire e o dublă înfrângere: a celui care se întoarce şi a fotbalului românesc. Un fotbal de artificiu cosmetic, de calcul pe termen scurt, de vremelnică păcăleală.

Ganea şi Haaland, o chestiune de minute

Cristian Ganea se numără printre fotbaliştii care fac obiectul acelui procedeu de subtilitate tranzacţională prin care vânzătorul îl împrumută de la cumpărător pe cel pe care i l-a vândut (ambalat frumos, cu fundă şi toate cele). Prin asta, cumpărătorul recunoaşte că s-a înşelat, iar vânzătorul admite că e posibil să-i fi vândut un produs cu defect de fabricaţie. Şi că, vorbă veche, dacă nu deschizi ochii deschizi punga. În contul milionului cheltuit de Athletic Bilbao, Ganea a jucat 67 de minute în două meciuri, fără altă consecinţă decât o detaşare ineficientă la Numancia. Vestea repatrierii lui vine în aceeaşi perioadă în care norvegianul Erling Haaland, abia ajuns la Dortmund, joacă 59 de minute în două meciuri la rând în campionatul Germaniei şi înscrie cinci goluri.

Fălănguţă, fălănguţă

Sigur, e nedrept să compari un neadaptat român de 27 de ani cu un mânz de 19 ani, care muşcă din duşmani mai ceva ca murgul lui Andrii Popa. Însă Cristian Ganea, reprimit la Constanţa cu îndemnuri mobilizatoare, e doar un nume din falanga eşuaţilor. Lângă el stau, în orice ordine vreţi, Steliano Filip, Dan Nistor, Florin Gardoş, Alexandru Chipciu, Aurelian Chiţu şi alte zeci. Li se alătură o falangă ceva mai mică, o fălănguţă („Fălănguţă, fălănguţă”, ar cânta Dan Spătaru) din care fac parte fotbalişti români care încep prin a decepţiona la o echipă şi continuă doar schimbând domiciliul unde fac antireclamă fotbalului nostru: Benzar, Chiricheş, Ianis Hagi, Florin Andone.

Realitate, iluzie, iluzionism

De fapt însă, nu e deloc o antireclamă, ci mai degrabă un episod de sinceritate involuntară. Departe de băltoacele şi smârcurile Ligii 1, transferaţii noştri se arată lumii aşa cum sunt, nu aşa cum îi vopsesc impresarii: suficienţi, plafonaţi, retractili, incapabili să se instaleze în altă cultură. Cazul Răzvan Marin e aici printre cele mai triste şi cele mai grăitoare, date fiind speranţele investite, bună-cuviinţa fotbalistului şi valoarea şcolii Ajax. Despre cazul Băluţă îţi vine şi greu să vorbeşti.

Noi suntem divini, alţii sunt de vină

Partea la fel de delicată ţine de repartizarea vinovăţiilor pentru fiecare eşec. Pe tuşă sau în afara lotului, fotbalistul român se consideră în general fără vină şi fără pată. Buba e mereu în altă parte. De obicei, la antrenor, care fie e ranchiunos cu esticii, fie nu vorbeşte română, fie are accese sentimentale faţă de un protejat. Motivul persecuţiei nu circulă de azi, de ieri printre refuzaţii noştri. La întoarcerea de la ilustra echipă Evian, Dan Nistor şi-a explicat nereuşita motivând că antrenorul avea ceva cu el fiindcă era român. De parcă în ziua transferului ar fi fost patagonez, slovac sau italian. La rândul lui, Mugur Guşatu se plângea cu peste douăzeci de ani în urmă că Foppe de Haan, antrenorul lui Heerenveen şi un naţionalist feroce, îl nedreptăţeşte şi-l subutilizează, preferând, din cine ştie ce motiv, un plăvan fără virtuţi. Plăvanul era, după cum ne amintim, Ruud van Nistelrooy.

La trecutu-ţi mare, zero viitor

Înfrângerile continuă în fotbalul românesc, chiar dacă echipele naţionale şi de club încă nu joacă. Industria repatrierilor măsoară, cu fiecare caz în parte, două distanţe: 1. Cea dintre noi şi profesioniştii adevăraţi. 2. Cea dintre cine suntem şi cine am fost.