Se pregăteşte următorul

Antrenori şi echipe în tangoul instabilităţii

Când spui „campanie de transferări”, te gândeşti de obicei la jucători. Însă doar de obicei. Liga l e locul unde campania de transferări pare să-i vizeze pe antrenori. În România furtunilor de o zi şi a războaielor de o noapte clişeul „bagajului la uşă” nu-şi pierde din actualitate. Căci o fi el clişeu, adică o floare de plastic într-o vază kitsch, însă are în miezul lui un sâmbure de adevăr aidoma legendei.

Löw şi Klopp, statornici printre datornici
Schimbarea antrenorului e universală, iar demonstraţiile de longevitate fidelă ţin de romantismul fotbalului. Nume ca Alex Ferguson, Guy Roux sau Arsène Wenger vorbesc despre un timp care încă avea răbdare, pe când un Willie Maley de la Celtic coboară direct din mitologie. Dacă statornicia ar avea chip în fotbal, ea ar amesteca astăzi trăsăturile federaţiei germane cu ale unui Joachim Löw aflat la post din 2006.

Jürgen Klopp pare cel mai bine plasat dintre urmăritori, câtă vreme fiecare an al lui la Liverpool a însemnat ceva, iar 2020 va aduce în fine un nou titlu de campioană. În rest, gândiri şi răzgândiri, aduceri şi readuceri, mutări şi permutări. Indiferent cum îi cheamă pe cei „cu bagajul la uşă”: Mourinho şi Ancelotti, Kovać şi Sarri, Conte şi Zidane.

Rednic şi alţii
Lucrurile arată un pic diferit la noi. Ritmul de înlocuire e şi el altul. Nimic de mirare, câtă vreme am fost fixaţi în insectarul naţiilor drept „pur şi simplu surprinzători”. La noi se ştie în general de ce pleacă plecaţii, dar nu prea se ştie de ce vin veniţii. Ce anume îi recomandă, în afară de „vocea şi talentul” din filmul cu B.D. A nu se generaliza, desigur. Mircea Rednic, de pildă, are argumente să încerce la Iaşi o operaţiune care nu le-a fost la îndemână altora. Rednic are inventivitate ca antrenor, experienţă, fler, pricepere şi palmares. Venirea lui la Iaşi nu garantează nimic, dar oferă un postament decent speranţei. În afara lui însă, peste suflarea antrenorială din România se întinde interogaţia argheziană „De ce-ai plecat? De ce-aş mai fi rămas?”

Antrenor fără rezultate, caut echipă
Dacă Victor Piţurcă a răspuns la ambele întrebări, într-o situaţie care a devenit, de la o zi la alta, mai mult ca perfect simplă, misterul se adânceşte în alte cazuri. E greu de găsit argumente de granit pentru aducerea unor antrenori ca Teja, Miriuţă, Neagoe şi chiar Bergodi pe bănci ocupate până mai ieri de alţi colegi. Şocul la echipă e mai degrabă un alibi decât un motiv serios. O echipă slabă nu se va simţi brusc galvanizată, indiferent cine o va antrena. Eventual va avea o mică perioadă de graţie (vezi Concordia Chiajna cu Ion Moldovan), după care se va afunda la loc în mediocritate. Pe lângă asta, cât de logic e să aduci sau măcar să tatonezi un antrenor de la ultima clasată pentru o echipă cu pretenţii de cupe europene?

Paradoxul Astra şi contraselecţia fondatoare
Nu se poate şti dacă eşecul ca premisă a succesului e marcă românească, dar ideea face purici. Există în Liga I destui antrenori cu rezultate proaste cărora li se cer rezultate la echipe bune. E una dintre consecinţele arbitrarului, grabei şi deficitului de competenţă care fac din campionat un poligon de testare a suficienţei şi plezirismului. Faptul că o echipă ca Astra ajunge pe podium sărită la plată de patron şi mizând pe talentul câtorva capricioşi este o bilă albă pentru Bogdan Andone şi o ghiulea neagră pentru Ligă.

Divinitatea fondatoare
O Ligă unde se foloseşte des un modus operandi preluat din lucrările Parlamentului: „Are cuvântul domnul X, se pregăteşte domnul Y”. Domnii se înfiinţează la tribună doldora de gânduri şi intenţii bune, dar cu bagajul făcut, conform clişeului. Nu ştiu niciodată când li se va propune, în răspărul rezultatelor, trecerea pe altă bancă. Sau în alt partid. Contraselecţia, una dintre divinităţile fondatoare ale României post-tranziţie, îşi vede netulburată de treabă