Criză de timp, timp de criză

Pe unde or fi românii în clasamentul fericirii?

„Nu am timp să fiu fericit.” Declaraţia e a lui Dan Petrescu şi vine după victoria cu Celtic. Cele şase cuvinte au ceva din percuţia unei replici de teatru bun. Apropo de teatru. Despre George Bernard Shaw se spune că mergea întotdeauna grăbit, ca şi cum n-ar fi vrut să rateze o întâlnire cu el însuşi. Pe Dan Petrescu tot graba îl animă, plus un calendar pe care singur şi l-a aglomerat.

Mania probozelii

Un antrenor fără valoare şi proiect n-ar fi avut parte de criza de timp în care se zbate Petrescu astăzi. Sunt pline România şi lumea de antrenori care şi-ar putea duce viaţa trăgând din narghilea sau admirând uscarea vopselei pe pereţi. Petrescu nu e aşa. În filmul lui cu balauri şi miracole, destinderea nu are loc. N-a avut nici joi, când la 2-0 cu Celtic şi cu un 2-0 comod în Rennes-Lazio, îl muştruluia pe Omrani pentru o greşeală care i se păruse gravă. Ăsta e omul şi n-ai ce să-i faci. Nu cere să fie iubit, nu se livrează galanteriilor de conjunctură. E ţepos, uneori răstit, are obiceiul de-a dilata meritele adversarilor şi de-a face până şi dintr-un meci intern fără probleme o încleştare cosmică. Vă sună fals reţeta? Posibil, dar când luaţi la cercetat palmaresul intern al lui Petrescu descoperiţi că puţini sunt cei care, la vârste comparabile, îi pot sta aproape.

„Relax? Can’t do it”

Cu fericirea însă e mai delicat. Marfa asta e atât de rară încât parcă ar merita să-i faci concesia pe care i-o refuzi atacantului ratangiu sau fundaşului gafeur. Sunt pline antologiile şi site-urile de definiţii ale fericirii. Platitudini alături de vorbe spirituale. Melasa gândului laolaltă cu ascuţişul lui. Jules Renard, de pildă, are un sughiţ filosofic şi spune că „fericirea rezidă în însăşi căutarea ei”, pe când Montaigne, om trecut prin zemurile vieţii, vede în ea „suma nenorocirilor şi necazurilor de care nu ai avut parte”. Lui Dan Petrescu nu-i poate cere nimeni să definească lucrul pentru care nu are timp. Ar fi o aiureală. Iar dacă-l inviţi la mici şi periodice relaxări, rişti o privire chiorâşă: „Relaxări? Chiar azi îmi cereţi aşa ceva? Azi, când am, în decurs de câteva ore, tragerea la sorţi pentru Europa League şi meciul pentru recapturarea locului 1 în campionat? Când mă uit să văd cum se mai simte Boli? Când rămânem fără Culio? Relaxaţi-vă voi, dacă puteţi! Eu n-am cum. Viaţa nu mă lasă.”

În extazul acalmiei

Lumea face clasamente ale fericirii chiar şi aşa, în criză de timp. Şi într-un timp de criză. Scandinavii ies întotdeauna bine în poveştile astea, chit că fericirea e de găsit şi în Périgord Noir sau în miezul Toscanei. Dar fericirea din clasamentele mondiale nu ţine de şarmul turistic sau gastronomic, ci de numărul mic de riduri şi de destinderea cu care întâmpini fiecare zi. Aici, da, danezii şi ceilalţi par excelent echipaţi. Şi ar trebui să fii plecat cu sorcova ca să-i propui lui Dan Petrescu să asume ipostaza daneză – poate doar infuzată cu un strop de frică şi cutremurare luate de prin Kierkegaard.

Al lui arţagul, tot al lui succesul

Putem face, în schimb, altceva. Putem să fim noi fericiţi în numele lui. Pentru unii e greu, fiindcă nu poţi deveni ambasadorul cuiva pe care-l veştejeşti tot anul. Pentru ceilalţi e la îndemână. Vulcanic şi uneori vulgar în raporturi, arţăgos şi repezit, cu un surâs la suta de încruntări, Dan Petrescu e omul căruia nu i-a amestecat nimeni cu polonicul în ciorba proiectului de echipă. CFR nu va lua premii de estetică, dar e croită în orizontul succesului, cu sau fără focuri de artificii. CFR înseamnă bani investiţi de alţii şi munca de forjă din atelierul Petrescu. Ar mai fi Viitorul, veţi spune. Da, dar acolo loja oficială şi banca tehnică sunt totuna. Aici, la CFR, separarea puterilor nu e vorbă goală. Loja plăteşte şi banca tehnică produce.