Înapoi la ordine

Proiectul Euro 2020 nu va avea continuare

Cum îi şade bine unei lumi întoarse pe dos, epilogul apare câteodată înaintea prologului. Nu, nu e teatru modular sau altă formă de experiment. E turneul final al Euro 2020, despre care preşedintele UEFA Aleksander Čeferin asigură deja că va fi o premieră fără continuare în repertoriu. Cu un nou mandat în buzunar din februarie 2019, Čeferin e de părere că ideea unui turneu final cu multe gazde a fost „o provocare”, ceea ce, în limbajul diplomatic, este eufemismul pentru „o mare greşeală”.

E lung pământul, ba e lat
Sigur, lui Čeferin nu-i vine greu să recunoască eroarea, câtă vreme ideea n-a fost a lui, ci a lui Michel Platini. Fotbalul-business te înfierbântă uneori până începi să pierzi reperele. E utopic să-ţi închipui că poţi organiza fără fisuri uriaşe un turneu final în douăsprezece ţări (oraşe). Din capul locului, distanţele te omoară. Între vecinele de grupă Roma şi Baku se întind peste 3.000 de kilometri. Între Bucureşti şi Amsterdam, ia, acolo, un fleac de 1.800 kilometri. Tot e bine că nu sunt vecine de grupă Glasgow şi Baku sau Bilbao şi Sankt Petersburg.

Marea brambureală
Vin, pe urmă, diferenţele de infrastructură, unde Londra, de pildă, n-are cum să stea pe acelaşi palier cu mândra capitală a României. Şi dac-ar fi doar ele! Dac-ar fi doar brambureala produsă de circulaţia uneori pe dreapta, alteori pe stânga a maşinilor. Însă ăsta e cel mai mic dezavantaj. Marile complicaţii provin din jurisdicţiile diferite, din faptul că euro nu e monedă unică, din legislaţia care nu e perfect armonizată pentru a le fi utilă tuturor. Sigur, Euro 2008 şi Euro 2012 s-au ţinut şi ele fără ca euro să fie monedă comună. Însă organizatoarele erau doar două la număr şi pe deasupra vecine.

Aşezat, nemţeşte, fără dureri de cap
În fine, modalitatea de formare a grupelor finale pare chestiunea spinoasă până la sângerare. Unele gazde riscă să nu poată deschide uşa oaspeţilor. Azerbaidjanul e deja în această situaţie şi se prea poate să nu rămână singur pe drumul ruşinii caraghioase. Spre a nu mai spune că grupele care se vor stabili peste puţine zile s-ar putea reconfigura peste câteva luni, în funcţie de alte criterii, inclusiv de precauţie politică. În aceste condiţii, e normal să se dea glas nemulţumirilor. Şi să se revină, din 2024 încolo, la un sistem de organizare logic, uşor de urmărit şi neprovocator de migrene. Încă nu e limpede dacă proiectul Euro 2020 va fi un eşec total sau un succes parţial, dar Čeferin şi cei din jurul lui nu par dispuşi să tatoneze şi pe viitor formule cu grad ridicat de risc şi de neprevăzut.

Încerci şi câştigi (sau nu)
În fotbal, la fel în ştiinţă, funcţionează principiul „Trial and error”. Încerci o direcţie de cercetare sau de acţiune, experimentezi, iar dacă experimentul dă greş, descoperi cauza eşecului, te reorientezi şi continui cercetările. Fotbalul a avut şi el parte de răzgândiri şi renunţări. Una dintre ele este regula golului de aur, de care Germania a profitat în finala Euro 1996 cu Cehia. Tot Germania va prelua ştafeta din cele douăsprezece mâini ale organizatoarelor de anul viitor şi se va ocupa de Euro 2024. Şi chiar dacă perfecţionismul german a devenit de mult clişeu, parcă-parcă tot ţi-e dor de o întrecere în care lucrurile merg ca la carte. În care stadioanele arată cum se cuvine, trenurile sunt rapide şi confortabile, aeroporturile impresionează.

Victoria organizatorică a Germaniei e în acelaşi timp o înfrângere pentru Turcia, căreia îi e refuzată pentru a patra oară găzduirea turneului final. Motivele nu pot fi doar fotbalistice, fireşte. Stadioanele din Turcia sunt de nivel occidental, pasiunea pentru fotbal e imensă. Însă tot Turcia are de la o vreme cantonamente în care zac o mulţime de opozanţi ai regimului Erdogan. Un regim care iubeşte fotbalul, dar detestă deschisul gurii. Mai ales când, în loc să inhaleze, exprimă idei.