Smarald

Un sfert de finală cât o epopee

Noua Zeelandă nivelează Irlanda (46-14) în sferturile Cupei Mondiale la rugby şi camerele TV îl caută pe Joe Schmidt, antrenorul învinşilor. Schmidt pare la capătul unei convalescenţe sau al unei spitalizări îndelungate. Ochii sunt mici vulcani stinşi pe harta unui chip supt.

Uniţi sub tăvălug

Joe Schmidt e neo-zeelandez şi tare ar fi vrut să mai treacă o dată de All Blacks. Sâmbătă nu s-a putut. Şi e greu de crezut că s-ar fi putut opune cineva tăvălugului negru manevrat de Aaron Smith. Joe Schmidt coboară de unde a văzut meciul, printre bărbaţi cu tricouri verzi. E aplaudat cu atâta zel, încât ai crede că Irlanda e învingătoarea. Schmidt strânge mâini, se bate pe spate cu spectatorii şi din când în când schiţează un zâmbet. N-a fost aproape nici măcar o clipă de un rezultat mare, dar ştie că şi-a învăţat jucătorii să se bată cu amestecul de forţă, candoare şi entuziasm care a adus Irlandei trei trofee Six Nations în ultimii şase ani. Are cetăţenie irlandeză din 2015, ceea ce înseamnă că i s-a montat un smarald la inimă şi i s-au cântat, în Temple Bar sau în alte liberării unde versurile vin în pint-uri, balade despre foamea de libertate, despre revoltă, despre mirosul ierbii în Galway.

Te cheamă Best? Eşti the best

Când lucrurile erau limpezi, de pe teren a ieşit Rory Best, statuia cu obraji învineţiţi a rugbiului irlandez. Toată lumea din tribune, indiferent de tricou, s-a ridicat şi şi-a înroşit palmele. Când te cheamă Best, ai o condiţionare a destinului din a cărei chingă nu poţi să scapi. Ieri, George Best şi-a meritat numele în fotbalul nord-irlandez. Azi, Rory Best e la înălţimea numelui în rugbiul din Republică, după ce a jucat o vreme pentru Irlanda de Nord. Rory Best îşi anunţase retragerea după Cupa Mondială din 2019 şi a sperat să amâne momentul până spre finală. Noua Zeelandă i-a schimbat planurile, dar n-a avut cum să-i umble la caracter, francheţe şi fairplay.

Cum să respiri sufocat

După meci, Joe Schmidt şi Rory Best au apărut împreună la conferinţa de presă. Au explicat calm cele întâmplate. Au rămas cumpătaţi şi demni în faţa unor întrebări ale ziariştilor din care ţâşneau empatie şi regret, tandreţe şi respect. Schmidt a rezumat meciul simplu: „Indiferent cât de bine am fi jucat astăzi, tot n-am fi reuşit să trecem mai departe”. S-a gândit o clipă şi a adăugat, cu un dram de admiraţie pentru adversarul care-i amintise de ţara natală: „They were stifling”. „Au fost sufocanţi.” E o senzaţie pe care o încearcă mulţi dintre cei care dau ochii astăzi cu All Blacks: că au de înfruntat o alcătuire stranie şi inaccesibilă, o combinaţie de TGV şi constrictor la limita mitologiei.

Pedagogi şi cavaleri

Rory Best şi-a susţinut antrenorul şi i-a mulţumit. Pentru multe, dar în primul rând pentru că şi-a luat jucătorii şi a trecut cu ei peste un obstacol complicat: „the fear factor”. Pentru mulţi, jocurile cu Noua Zeelandă sunt traume care lasă urme de şenile. Pentru Irlanda, înfrângerea de sâmbătă a fost netă, dar n-a avut nimic umilitor. Şi nimeni n-a putut să reproşeze nimănui, la sfârşitul meciului, că a dosit vreun strop de energie în pliurile corpului. Sau că s-a gândit să-şi spună „la ce bun?” şi să-l aştepte pe arbitru să fluiere izbăvirea.

Prezumția de rea intenție nu există

Fiindcă a venit vorba, Nigel Owens şi rugbiştii le-au mai dat neiniţiaţilor o lecţie de pedagogie şi cavalerism. O fi greu să vorbeşti de bune maniere când o treime dintre combatanţi sunt însângeraţi, dar asprimea şi politeţea coabitează în rugbi la fel de bine ca avansarea şi pasele înapoi. Explicaţiile lui Owens şi ale altor arbitri se aud limpede, ceea ce destramă dilemele şi paralizează bănuielile. Iar pedepsele, explicate şi ele, se aplică fără murmur. Chiar şi când arbitrul ia o decizie controversată sau greşită (vezi episodul Matt Todd). Fiindcă prezumţia de rea intenţie nu există.