Les jeux sont Fati

Să-i spunem bun-venit şi să ne bucurăm de el

E greu să nu rămâi pe gânduri când îl vezi jucând pe Anssumane „Ansu” Fati. Atâta dezinvoltură în joc la primele meciuri nu s-a mai văzut, pe Camp Nou şi pe alte stadioane, de la Messi. Două veşti ies împreună din trâmbiţa heraldului catalan şi amândouă sunt bune. Nu bune, grozave. Nu grozave, formidabile.

Sunt tânăr, doamnă, mingea mă ştie pe de rost
Prima e confirmarea vechii vorbe după care valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Precocitatea nu e un handicap, aşa cum cred fricoşii care se feresc să arunce în joc fotbalişti de 17 ani: „Să mai stăm, să mai vedem, deocamdată e prea crud”. În fotbal, tergiversarea hamletiană e cea mai sigură metodă de-a frânge aripile cuiva care arde să zboare. Nu spre soare, ca Icar, ci spre public şi poate spre glorie. Fati apare în prima echipă a Barcelonei în descendenţa directă a lui Messi: înainte de-a împlini 17 ani.
Lionel Messi ieri şi Anssumane Fati astăzi dau măsura unui fel înţelept de-a gândi fotbalul şi de-a investi în el. La Masia rămâne o arteziană de talent, identitate şi valoare, cum a dovedit de atâtea ori după ce a trecut prin mâna lui Cruyff. Sigur, nu tot ce iese de pe banda rulantă a La Masiei obţine automat certificat de excelenţă. Există peste tot accidente, rebuturi, perisabilităţi, neprevăzut. Dar La Masia pompează mai departe spirit tânăr Barcelonei, cu toată spirala sumelor de transfer din Europa ultimului deceniu, pe care aproape că ţi-e frică să le rosteşti.

Biroul de cetăţenii şi adjudecări
A doua veste bună pentru Barcelona fisurează ideea dependenţei de Messi. De la Argentina lui Maradona din 1986 nu s-a mai văzut echipă care să aibă o atât de mare nevoie de un jucător. Mai cu seamă de la retragerea lui Xavi, Barcelona respiră într-un fel cu Messi pe teren şi în cu totul altul fără.

Apariţia lui Fati, cu Messi în tribună, creionează un scenariu în care estomparea aportului lui Messi (inevitabilă de la un punct încolo) nu va produce pagube Barcelonei. Nu, Fati nu va juca niciodată la fel ca Messi şi nimeni nu i-o poate cere. Însă are toate datele şefului de bandă pentru alţi cincisprezece ani. Nu degeaba se înghesuie atâta lume să şi-l revendice şi să-i ofere cetăţenia.

Anssumane Fati a jucat în trei meciuri din LaLiga şi a marcat două goluri. Unul dintre ele la Pamplona, în faţa unui public injectat şi ostil. Contează şi asta, dar contează mai mult registrul de exprimare pe care-l arată Fati: lovitură de cap (în ciuda staturii), viteză de reacţie şi de gândire, tehnică, şut, calităţi de pasator (vezi golul lui De Jong de sâmbătă), orientare în teren. Fati le are pe toate şi pune în spatele lor un fel de-a fi pe teren care cucereşte. Îl simţi modest, participativ şi exuberant. Are emoţie fără să aibă trac, ceea ce e mare lucru în faţa unui stadion mare şi ticsit.

Ecouri şi aşteptări
În funcţie de ce observi la un meci sau la un om, prezenţa lui Fati poate fi un ecou vizual. Ghiceşti în năluca asta adolescentină ceva din tehnica şi din sprintul felin ale lui Mbappé. Şi poate chiar ale lui Pelé, cel din finala de Cupă Mondială din 1958. Aceeaşi manieră de-a etala ghiduşii tehnice fără a face din ele scop în sine, acelaşi fel de-a se simţi răsplătit, în ascensiune spre acoperişul vieţii.

Pe Camp Nou şi la televizor, suporterii Barcelonei aşteaptă ziua când Messi şi Fati vor juca împreună. O fac frecându-şi palmele, ceea ce e cu totul de înţeles. Iar ziua aceea va veni. Şi ar putea fi, la rândul ei, ecoul unei alte zile: cea în care Messi a apărut pentru prima dată în echipă la şoldul lui Ronaldinho.