Pedagogia supărării
Să credem tot ce auzim?
A fost atât de mare diferenţa dintre CFR Cluj şi Academica Clinceni, sâmbătă, încât ochiul i-a cedat întâietatea urechii. Se ştie doar, într-un fotbal fad, de multe ori e mai interesant ce se aude decât ce se vede. Iar ce se aude la sfârşit de meci trece uneori dincolo de complezenţă şi şablon. Din punctul ăsta de vedere, cuvintele lui Dan Petrescu după un 4-1 în deplasare merită un strop de atenţie. „Mă supără toţi jucătorii”, a spus antrenorul, sedus pesemne de muza paradoxului. Căci nu-i de colea să te superi pe echipă după o victorie care n-a solicitat-o nici atâtica.
Ursuzenia, director de comunicare
Nu se ştie de ce e supărat Dan Petrescu pe toţi jucătorii. Pentru golul încasat în ultimul minut? Bine, dar tot Petrescu susţine despre Academica Clinceni că va fi surpriza plăcută a campionatului. Şi-atunci, de ce să te arăţi încruntat la final, după ce la 3-0 camerele de filmat te-au surprins totuşi – raritate! – râzând? De ce să institui ursuzenia ca instrument de comunicare? De ce atâta ţâfnă dinspre un om cu un asemenea prestigiu ca fotbalist şi cu o asemenea platformă a rezultatelor ca antrenor în România? Mister, cu accent pe a doua.
Dan Petrescu nu e (doar) cel de la TV
Sau poate nu. Fiecare antrenor e liber să-şi compună un portret cu care să se înfăţişeze privitorilor. Au existat dintotdeauna antrenori impasibili sau vulcanici, ponderaţi sau excesivi. Pe unii i-am iubit, pe alţii i-am respectat, alţii nu ne-au spus mare lucru. Şi mulţi, foarte mulţi, au fost dominaţi de anvergura echipei pe care au antrenat-o. Dan Petrescu e liber, mai ales la conducerea unei campioane, să arate cum vrea: mohorât şi cârcotaş, aprig şi gata mereu să plece în zbor, din arcul mâniei, călare pe săgeata protestului. Când greşim noi, ca privitori? Când credem că ăsta şi numai ăsta e Dan Petrescu – aşa cum ni se întâmplă cu atâtea celebrităţi pe care le judecăm doar din unghiul expunerii publice. Când (poate că) greşeşte Dan Petrescu? Când pune semnul egalităţii între supărare şi exigenţă.
În căutarea fotbalului ca bucurie
A fi pretenţios şi a ridica ştacheta sunt lucruri care nu exclud o anume cordialitate. Şi Celibidache era exigent, dar avea firescul zâmbetului şi al glumei. Despre Klopp sau Guardiola se pot spune multe, dar nu că le lipseşte cultura performanţei. Şi totuşi, amândoi sunt năvalnici, exuberanţi şi, prin asta, umani. Posomoreala, fie ea şi jucată, îşi poate găsi loc doar într-o lume de zgură, moloz şi cenuşă. Or, fotbalul n-a apărut ca să ne sape riduri pe frunţi. Şi fiindcă tot a vorbit Dan Petrescu despre supărarea „la grămadă”, e greu să nu te întrebi dacă o fi avut acelaşi sentiment şi cu zece ani în urmă, în meciul de care el însuşi a amintit sâmbătă seara. Pe atunci, Unirea Urziceni era numită „Chelsea din Ialomiţa” şi câştiga la Glasgow, tot cu 4-1, în faţa unei echipe unde jucau Whittaker, Papac, Weir, Naismith, Miller şi Thomson.