Fernando

„Viaţa e o afacere care nu-şi acoperă costurile” (Arthur Schopenhauer)

Marián Čišovský şi Fernando Ricksen. Amândoi, victime ale sclerozei amiotrofice laterale. Reiau acum pentru Fernando cuvintele menite cu ani în urmă lui Marián. Fiindcă o minte în blocaj refuză să nască altceva. Şi să survoleze totul cu detaşare.

Oare aşa o fi vrut Dumnezeu?
Dacă taci, e ca şi cum ai întoarce spatele. Dacă vorbeşti, ai glasul dogit şi tot ce spui sună anapoda. Dacă scrii, poţi fi acuzat de trafic cu dramele altora. Dacă eviţi subiectul, eşti insensibil şi neatent. Şi până la urmă ce să spui? Că te rogi pentru el? Că ţi-ai dori să-l vezi iar ca acum câţiva ani, cu spatele drept şi gheata pe minge? Îţi vine să ştergi, orice-ai scrie. Îţi vine să-ţi vâri cuvintele la loc cu mâna, orice-ai spune. Îţi vine să pleci, să sapi o groapă, să te ghemuieşti deasupra ei şi să scoţi un urlet care să se oprească în miezul pământului.

O hartă a beznei
Boala a supt din Fernando Ricksen şi l-a făcut umbră. Au rămas ochii, dar în apele lor nu mai joacă bucuria de după gol sau supărarea de după greşeală. Ochii lui Fernando Ricksen par plecaţi la drum înaintea trupului, ca nişte iscoade care dispar în bezna pădurii.

Şi îţi vine greu să-i priveşti. Fiindcă ştii ce zace de fapt acolo. Şi ştii că ştie şi el. Fernando Ricksen primeşte încurajări şi semne de compasiune, deşi cazul lui reclamă un miracol, nu un tratament sau un medic genial. Şi ce ironie cruntă! I se strigă să fie tare, tocmai lui, care a dominat mereu prin forţă. I se urlă să nu renunţe, tocmai lui, căruia genunchiul pus în pământ i s-a părut mereu o ruşine.

Specialiştii se pierd în vorbe moi şi jargon susurat. E de sperat că Fernando Ricksen nu-i va auzi sau că, auzindu-i totuşi, îi va trata cu indiferenţă. Nu poţi trasa linii de vindecare pe o hartă a beznei. Nu poţi rosti netremurat „atitudine optimistă”, „confort psihic” sau „creşterea calităţii vieţii” decât dacă ai creier de plută şi suflet de cremene.

Oricât ţi-ai dori prelungiri în meciul cu boala, scorul de pe tabelă creşte în favoarea bolii. Aşa e aici, în infernul ăsta unde se amestecă slăbirea, crampele, vorbirea gâtuită şi oboseala care te macină ca pe grâu. Aşa e aici, în carcasa asta prăpădită în care ţi se rup oasele şi ţi se fleşcăiesc muşchii.

Demnitatea ultimelor lacrimi
Umbrei trebuie să i se dea dreptul la demnitate. Şi la plâns. Ochii aceia care scormonesc acum prin negură trebuie lăsaţi să se spele cu toate lacrimile. Ale durerii, ale deznădejdii, ale fricii. Acum nu se vede nimic în adâncul pădurii. Nu ştii dacă în faţa ta stă o fiară gata să-şi caşte botul sau un pui mai speriat ca tine.

Nu ştii dacă ai drumul drept sau şerpuit. Şi nici dacă, odată ieşit din armata sumbră a copacilor, vei găsi tot întuneric sau lumină. Spectral şi subţiat de suferinţă, Fernando Ricksen le dă voie tuturor să repare greşeala de a-l fi uitat. Ce păcat că ne aducem aminte de el abia acum, când aşteaptă în faţa cumpenei. Şi ce păcat că l-am lăsat atât de uşor să ne lărgească gratiile memoriei.