Inimă şi creier
Pleacă şi Daniele De Rossi de la Roma. După optspreceze ani şi câteva refuzuri de transfer, inclusiv la un Manchester City abia preluat de Roberto Mancini. Regia despărţirii arată altfel decât la Totti şi e firesc. De Rossi seamănă cu […]

Pleacă şi Daniele De Rossi de la Roma. După optspreceze ani şi câteva refuzuri de transfer, inclusiv la un Manchester City abia preluat de Roberto Mancini. Regia despărţirii arată altfel decât la Totti şi e firesc. De Rossi seamănă cu Totti doar la fidelitatea faţă de club. În rest, diferenţe pe linie: ca stil de joc, ca imaginaţie, ca punere a osului, ca număr de goluri şi chiar ca simpatie populară.
Principe şi gladiator
Totti a fost adorat, De Rossi e preţuit și iubit. Unul a fost principele, celălalt, gladiatorul. Roma s-a fălit cu amândoi (campioni mondiali în 2006) şi a ştiut să facă din ei simboluri şi purtători de prestigiu. Din păcate însă, prestigiul nu dictează muşchilor şi nu oferă dispense pentru tinereţea perpetuă.
Organe de analiză
Şi de aici începe gâlceava. Ea se poartă între două feluri de-a vedea fotbalul. De fapt, între două organe de analiză şi evaluare. Co-patronul şi preşedintele lui AS Roma analizează cu creierul. Suporterii din nucleul fierbinte al Romei, cu inima. James Pallotta nu se bucură de simpatie şi asta se vede în tribune. Poate fiindcă nu e roman sau poate fiindcă vine dintr-o ţară care până nu demult pronunţa „soccer” la fel ca pe „sucker”. Iar Pallotta nu e excepţie, ci regulă. Între (co-)patron şi suporteri există mai degrabă ostilitate decât armonie cam peste tot în lume, din România în Franţa şi din Italia în Germania. Patronul e respectat în tăcere când pompează bani şi luat la trei păzeşte în rest. Asta e regula jocului, cu accentele de rigoare. Iar la Roma accentele sunt pătimaşe. Culorile echipei sugerează incandescenţa, gesticulaţia denotă un sânge care curge prin corp cu încălcarea limitei de viteză.
Legendă versus business
„Pallotta Vattene” e unul dintre bannerele politicoase ale suporterilor. Pe altele stau înscrise insulte, orori şi abjecţii. Fanii sunt neînduplecaţi: în gestiunea lui Pallotta, clubul este o „azienda funebra”. Nu e clar în ce fel ar schimba lucrurile prelungirea contractului unui De Rossi prins la mijloc şi încărcat cu tensiunile conflictului. Latura parţial rezonabilă a suporterilor declară că „Roma este o legendă, însă cei nedemni de ea o transformă în afacere”. E o falsă naivitate aici, iar suporterii o ştiu. Fotbalul-business n-a început cu Pallotta şi nu va sfârşi cu el. Dacă nu-ţi conduci bine afacerea, n-ai cum să faci vizibile legendele. În pieptul lui De Rossi arde aceeaşi flacără romană care-l încingea pe dinăuntru cu 18, 15 sau 10 ani în urmă. Dar nu prea mai poate să alerge. Oţelul i-a plecat din gambe şi i-a rămas în priviri. Or, gladiatorii nu au dreptul la neputinţă. E adevărat, lui Totti i s-au tolerat promenade de uncheş în ultimul an pe teren, în numele unicităţii lui flamboaiante. De Rossi nu are parte de aşa ceva. A simţit-o încă din 2013: „Când voi ajunge căpitanul Romei, va fi o zi tristă pentru toţi. Înseamnă că se va fi retras Totti.”