Bătrânărul şi mingea
Fotbalul se mai înfrăţeşte o dată cu literatura
Pentru cine judecă doar cu buletinul sub ochi, Santiago Cazorla începe să fie bătrâior pentru fotbal şi rămâne tânăr pentru viaţa de după stadion. E, altfel spus, un bătrânăr. Ca el sunt mulţi şi fiecare dintre ei spune o poveste în care emoţia schimbă trăsături. Santiago Cazorla are în plus un tiz care-l ajută să-şi parfumeze soarta cu aromele luptei. Tizul vine dintr-o carte scrisă de unul dintre cei mai ghinionişti norocoşi ai lumii. Sau unul dintre cei mai norocoşi ghinionişti.
Papa Hem şi jocul de-a destinul
Ernest Hemingway, părintele celuilalt Santiago, cel din „Bătrânul şi marea”, nu e doar o giruetă ideologică. Foaia lui de drum prin lume conţine cele două războaie mondiale, două accidente de avion pe distanţa câtorva ore, patru soţii, Pulitzerul şi Nobelul luate în ani consecutivi, prietenii cimentate la Paris, în „les années folles”, cu Joyce, Dos Passos şi Fitzgerald, plus semnătura de final: un glonţ în gură tras cu propria armă de vânătoare. Din coca asta explozivă Papa Hem l-a frământat pe pescarul Santiago, la rândul lui o dublură în timp a căpitanului Ahab al lui Melville. Se văd aici, în acest cuplu căpos până la pieire, semnele unei fixaţii căreia nu i se va găsi niciodată leacul: dorinţa de-a face „bras de fer” cu destinul.
Combustibil la pompa vieţii
Literatura e una şi fotbalul alta? Nu neapărat. Indiferent dacă a citit sau nu „Bătrânul şi marea”, Santiago Cazorla se poartă ca şi cum pescarul din carte i-ar fi frate de cruce. Combustibilul ambilor e obsesia. A pescarului, că va prinde prada cea mare, după zeci de zile fără spor. A fotbalistului, că va trece peste renghiurile corpului şi ale vieţii. Santiago Cazorla se încăpăţânează să joace după ce i s-au dat veşti proaste şi i s-au profeţit grozăvii inacceptabile pentru un fotbalist. Şi joacă. Ratează sau înscrie, plânge sau râde. Adică e mai departe acolo unde îi place să fie şi unde i s-a găsit până la urmă rostul.
Când ieşi din tunel, lumina
Cazorla a înscris din penalty cu Valencia în Europa League, după ce ratase cu Betis în campionat. Cele două banalităţi vor intra împreună în statisticile despre care Disraeli susţinea că mobilează raftul cel mai de sus al minciunilor. Va rămâne, în schimb, lupta ca atare, fără să se ştie acum dacă, la capătul ei, Santiago Cazorla va fi declarat învingător sau învins. În fond, nici n-are mare importanţă. Lucrul care contează e, şi aici, semnătura. Felul cum ieşi din tunel şi primeşti în faţă lumina. Pescarul lui Hemingway prinde până la urmă peştele în larg, chiar dacă până la mal i-l mănâncă rechinii. Cazorla dă, în Villarreal-Barcelona 4-4, o pasă în adâncime care nu aduce doar un gol, ci şi o explicare succintă a seducţiei pe care o exercită fotbalul asupra oamenilor. Asupra celor care, cu sau fără buletin, ştiu să mulţumească pentru o bucurie.