Omul dincolo

Horia Colibăşanu va pleca în scurt timp spre Everest

Ca fiecare zi, şi 30 aprilie 2014 a curs altfel pentru fiecare dintre noi. Unii au cumpărat cărbuni pentru grătar, alţii au scris poezii. Unii şi-au plătit întreţinerea, alţii s-au spălat […]

Horia Colibăşanu va pleca în scurt timp spre Everest

Ca fiecare zi, şi 30 aprilie 2014 a curs altfel pentru fiecare dintre noi. Unii au cumpărat cărbuni pentru grătar, alţii au scris poezii. Unii şi-au plătit întreţinerea, alţii s-au spălat pe cap. Unii şi-au scos nepoţii în parc, alţii au ieşit din spital. În aceeaşi zi de 30 aprilie 2014, Horia Colibăşanu s-a oprit pe vîrful Shisha Pangma. Optmiarul nu are o poreclă-sperietoare, însă deţine o rată a mortalităţii de 8,3%. Colibăşanu n-a ajuns singur pe Shisha Pangma, ci însoţit de Justin Ionescu şi de slovacul Peter Hamor, într-o expediţie evadată din tipar. E simplu şi, pentru novici, încremenitor: cei trei alpinişti ţintesc Everestul într-o escaladă fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi.

De ce fac asta? E greu de spus. Poate fi o încercare de-a schimba ordinea lucrurilor, de a-l răsturna pe dictatorul-munte din tronul lui pierdut în nori. Poate fi un omagiu adus unor umbre care s-au furişat şi ele pe versanţi, pînă le-a venit rîndul sub coasă. Poate fi opţiunea unor oameni al căror simbol de existenţă nu e neapărat aerul rarefiat, ci, de ce nu?, clepsidra. Poate fi cel mai tare antrenament pentru „dincolo”. Horia Colibăşanu e senin, entuziast şi dinamic. Sigur, e un pic peste mînă să ţi-l închipui scoţînd dinţi în octombrie şi suind pe Annapurna în mai sau iunie. Însă un alpinist stomatolog pare o ciudăţenie doar pentru cei care au împărţit viaţa în sertare, mape şi fişiere. Distanţa dintre cleştele de extracţie şi piolet li se pare enormă numai lor.

Horia Colibăşanu va pleca în scurt timp spre Everest. E de prost gust să ţi-l închipui gîndindu-se la Hillary sau la Mallory, cel care şi-a motivat ascensiunea prin laconicul „because it’s there”. În schimb, ţi-l poţi închipui agasat de transformarea Everestului – a Himalayei în general – într-o mondenitate care-l ajută pe om să se creadă mai demn şi mai viteaz decît e de fapt. Un ziarist a denumit cîndva ascensiunea lui Edmund Hillary „eroism de efigie”. Apetitul contemporan pentru faima fără riscuri a transformat acest eroism într-un kitsch insuportabil pentru un pursînge cum e Colibăşanu. În 1992, cînd el avea cincisprezece ani, la urcarea pe Everest se formase o coadă de cîteva mii de oameni. Oxigenul stătea cuminte în tuburi, iar căpuşele bipede se pregăteau să arate cît de „al lor” devenise muntele. Horia Colibăşanu refuză acum oxigenul suplimentar nu doar fiindcă orice pariu de această înălţime presupune o sfidare, ci şi spre a-i face de ruşine pe amatorii de glorie care i-au răpit muntelui solemnitatea şi i-au lăsat în loc ambalaje.