O chestiune de semantică

O propunere: să spunem „halul Simeone” în loc de „stilul Simeone”

Peter Mayle are un roman care, în versiunea românească, se cheamă „Accept orice”. Îi împrumut titlul, dar cu un amendament: accept aproape orice. Nu în general, ci referitor la comentariul şi la jargonul fotbalistic.

Accept verticalizarea şi pasa filtrantă, accept pressingul de întîmpinare şi punga de recuperare, accept tranziţia pozitivă şi progresia cu posesie.

Cum spuneam, accept aproape orice. Şi o fac cu seninătate. Refuz totuşi să accept formula „stilul Simeone”, pe care am auzit-o miercuri seara, la Real-Atletico. Aiasta, Măria Ta (vorba lui Lascăr Catargiu), nu se poate.

„Stilul Simeone” e o contradicţie în termeni, oricît am forţa limita şi conturul limbii. Presupun că Simeone însuşi ar zîmbi la auzul unei asemenea asocieri. Pentru simplul motiv că stilul trimite, măcar în accepţia lui clasică, la eleganţă şi estetică. Nu la coate în gură şi crampoane pe gleznă.

Stil în fotbal au Andrés Iniesta, David Silva, Andrea Pirlo sau Javier Pastore. Şi au avut Van Basten, fraţii Laudrup, Belodedici sau Valerón.

La Diego Simeone şi la echipa lui putem vorbi mai degrabă de „hal”. Şi indiferent cît s-ar scrie despre dreptul echipelor de a-şi alege instrumentele şi mijloacele, obstrucţia n-are voie să fie ridicată la rang de doctrină. Nici în campionat, nici în Liga Campionilor. Diego Simeone practică o strategie a timorării pentru care a găsit mediul optim la Atletico.

Transformarea fotbalistului în prelucrător prin aşchiere n-are însă legătură cu stilul. Real Madrid merită mulţumiri fiindcă miercuri seara a neutralizat un comando care sluţeşte fotbalul.

Altoit pe gesturile lui Murdar Turan şi Raul Disgracia, arţagul lui Mandzukici a completat un registru de exprimare pe care nu-l poţi asocia, oricîtă imaginaţie ai avea, stilului.

Fiindcă atentatul dejucat miercuri a stat sub reflectoarele Ligii Campionilor, mă trezesc întrebînd: chiar ne putem tupila la nesfîrşit în spatele scopului care scuză mijloacele?

Şi chiar scuză orice scop orice mijloace? Atletico a încercat să scape spre semifinale cu două faze în două meciuri şi un portar-caracatiţă. E normal? Da, vor spune cei care-l ţin minte pe Mourinho cel de la Inter.

Nu, se vor revolta esteţii rămaşi în prizonieratul driblingurilor lui Ronaldinho şi Zidane. Fie-mi permis să mă alătur acestora din urmă. Cu toate riscurile. Fie-mi de asemenea permis să cer retragerea din fotbal a expresiei „stilul Simeone”.

Vă asigur că voi solicita repunerea ei în drepturi de îndată ce Atletico se va întoarce la fotbal. Iar dacă vi se pare o pură chestiune de semantică, neimportantă pentru fotbal, vă invit să revedeţi intrările lui Turan, Koke, Garcίa şi ale celorlalţi. Poate vă veţi lămuri.