Dacă tot e cu poezii, Arghezi

Să fim lirici măcar trei minute. Avem de ce

Şobolanul surprins înotând pe culoarul 7 al bazinului „Lia Manoliu”, umăr la coadă cu sportivele din lotul de junioare, te poate trimite, dacă te afli în dispoziţia cuvenită, direct în poezie. De ce? Fiindcă aşa îşi sărbătoreşte antrenorul Gazului Metan succesele. Şi de ce un şobolan în poezie? Fiindcă în „Serenadă”, una dintre „Florile de mucigai” ale lui Arghezi, găseşti următorul fragment: „Pe la trei / Vin păduchii mititei, / Pe la cinci, / Ploşniţele cu opinci, / Şobolanul te miroase / Pe la şase”. Cam tot pe la şase a început şi meciul de ieri, soldat cu o victorie afară şi o rostire murmurată spre încântarea presei. Cristian Pustai se va fi simţit ca mulţi dintre noi în copilărie, când eram întrebaţi de musafirii părinţilor: „Ia să vedem, ne spui o poezie?”

Lucrurile se leagă. Şobolanul din piscină şi ruda dumisale, şobolanul de (sau, mă rog, din) MegaImage, întâlnit personal la raionul de brânzeturi şi lactate, compun o alegorie – dacă nu cumva ditamai parabola – demnă de Camus şi „Ciuma” lui. Sigur, cu diferenţele cuvenite între carte şi realitate. Şobolanii lui Camus sunt proiecţii cu cifru ale nazismului, pe când ai noştri semnalează deriva unei lumi dominate de mafiotlâc şi impostură. Oranul lui Camus şi oraşul nostru sunt fraţi de cruce metaforică şi embleme ale neputinţei. Suntem în 2018, în capitala unei ţări care face parte din Uniunea Europeană, iar asta dă oricui dreptul la indignare. Măcar pentru descărcarea noastră, fiindcă pe ei nu-i va interesa. Ceea ce înseamnă că şobolanul din bazin trebuie lăsat să-şi termine antrenamentul, iar apoi făcut brand de ţară şi suit pe viitoarea stemă. E oricum mai convingător decât „statuia vie” a ministrului Petre Daea.

Sigur, e o simplă întâmplare, va suna dezvinovăţirea. Neplăcută, dar întâmplare. De ce s-o dilatăm, de ce să-i dăm atâta importanţă, de ce să izbim cu ea în porţile autorităţilor? Foarte simplu. Fiindcă autorităţile de azi continuă contraperformanţa autorităţilor de ieri şi de alaltăieri – cele care anunţau public că „sportul nu se numără printre primele zece priorităţi”. Fiindcă pocneşte echipamentul pe sportivi, şi nu din cauza musculaturii lor. Fiindcă plouă în sălile de sport ridicate electoral, cu ambiţii care miros a pariuri angajate la beţie. Şi fiindcă memoria păstrează şi azi imaginea unui săritor la trambulină care ateriza pe saltele din cauză că nu exista nici bazin, nici apă. Adevărat, dac-ar fi existat bazin, ar fi putut apărea şi Creatura, cum s-a întâmplat la piscina „Lia Manoliu”. Prudenţi şi amatori de înţelepciune latinească, şefii sportului umblă la cauze ca să înlăture efectele.

Dar singurul reproş e, până la urmă, la adresa lui Arghezi. Cu un pic de vizionarism, intuind apariţia blănosului pe culoarul 7 şi întâlnirea mea cu vărul dumisale de la raionul de lactate, „Serenada” argheziană ar fi respirat actualitate românească: „Şobolanul îşi ia lapte / Pe la şapte.”