Fotbal fără vocale

„Nisipul fin a oftat, / Zâmbeşte-n el o urmă de păcat. / E semn c-aici în zadar / Îşi cheamă luna lupii la altar”. Decupajul e din „Fără petale”, un cântec din anii '70 al lui Doru Stănculescu

Poeţii suprarealişti din fotbalul românesc au răspuns sâmbătă seara cu „Fără vocale”, titlu sub care au aşezat meciul dintre primele două echipe din clasamentul Ligii 1. Fiind fără vocale, era de aşteptat ca FCSB-CFR să fie şi fără fotbal. Cel mult cu un fotbal de neutralizare reciproc-încruntată sau încruntat-reciprocă. Se ştie, vocala e semn de admiraţie, iar consoana, de scrâşnet.

Prin urmare, e greu să scoţi un „ooooo” sau un „aaaaa” de privitor mulţumit, când trebuie să lucrezi doar în zgomot surd de consoane. Iar dacă diletanţii se pot înşela, specialiştii sunt mai greu de contrazis. Iar specialiştii s-au pronunţat cam în acelaşi registru – sigur, uitându-se fiecare în grădina vecinului. Dan Petrescu a semnalat că FCSB nu s-a apropiat de poartă, Nicolae Dică a constatat că atacul CFR-ului n-a produs mai nimic. Amândoi îi trimit acasă pe curioşii care au forfotit cu sacul în jurul pomului lăudat. „Meciul celor şapte vocale”, cum i-a spus Dan Ştefănescu în comentariu, a pus râvna în locul talentului şi asprimea în locul inspiraţiei.

Hahauskis şi mai mult ca perfectul simulării

Faptul că FCSB-CFR a produs mai multe ciocniri şi vânătăi decât faze nu înseamnă că spectacolul a lipsit. A fost şi spectacol. Prost, dar a fost. Arta simulării văicăreţe s-a bucurat din nou de abnegaţia a doi dintre slujitorii ei fideli. Giedrius Arlauskis şi Florin Tănase au făcut pentru fotbalul de escrocare la fel de mult ca Harold Lloyd şi Lupino Lane pentru comedia mută. N-ai şti pe care dintre ei să-l premiezi dacă ai avea un singur trofeu şi interdicţia de-a proceda „ex aequo”. Tănase a fost mai insistent, Arlauskis mai patetic. Tănase a căzut de unsprezece ori (de două ori prin autosecerare), Arlauskis doar de două, probând însă o remarcabilă dozare a burlescului.

Tănase s-a risipit singur într-un colţ de careu fără să-l atingă cineva, Arlauskis s-a întins lângă un coleg pe care el însuşi sărise şi, după ce s-a convins că se găseşte în raza vizuală a arbitrului, s-a aliniat cu prima victimă şi a aşteptat să treacă timpul. Scena aminteşte de secvenţa flagrantului din filmul „Micky Blue Eyes”, în care Hugh Grant se preface împuşcat la două secunde după ce răsună detunătura unei arme cu gloanţe oarbe, strivindu-şi cu palmele punguţele cu sânge lipite pe sub cămaşă. Sigur, nu trebuie uitată faza din minutul 5, când Tănase se zvârcoleşte în fundul porţii după ce-i arde un cot în burtă colegului de clovnerii. Pentru felul cum s-au chinuit să descreţească frunţile ridate de lipsa fotbalului, cei doi ar merita să li se spună de-acum încolo Hahauskis şi Florin Căzuse. Sau Ceruse.

Între Schopenhauer şi Ţucu-Deac

„Viaţa e o afacere care nu-şi acoperă cheltuielile”, a spus cândva Arthur Schopenhauer. Televiziunile de sport care transmit meciuri din livada cu pomi lăudaţi a fotbalului pot să preia cugetarea şi să vadă dacă nu cumva li se potriveşte şi lor. Dacă nu cumva produsul pe care-l împachetează cu toate fundele marketingului şi retoricii e expirat. FCSB-CFR a fost mai mult trântă cu mingea decât fotbal. Un joc ca o ciulama plumburie, cu goluri căznite, idei puţine şi un arbitraj neatent.

Un meci de natură să-ţi inhibe zâmbetul şi glumiţele gen Deac Spintecătorul (filmul cu adevăratul spintecător era difuzat chiar atunci de Digi 24), Florinel Coman ça va, Ţucu-Deac sau Dennis Man Basten. Se pot scrie studii despre poziţia verticală în care stă de atâta vreme coada caprei râioase în care s-a deghizat fotbalul românesc. Jucăm prost şi simulăm mizerabil (Klinsmann şi Inzaghi ar fi decepţionaţi de nivelul epigonismului românesc în materie). Avem o naţională care va împlini în curând două decenii de absenţă de la Cupa Mondială. Şi totuşi, vrem să fim luaţi în serios.