Y nada más

Oboseală, saţietate, blazare, criză de idei. Pe scurt, Real Madrid

În ultimele trei meciuri din campionat Real Madrid a făcut un punct. Din nouă. Evenimentul s-a petrecut cu complicitatea lui Iago Aspas Juncal, care a ratat un penalty în meciul Celta-Real şi a cruţat-o pe Real de înfrângere (şi) la Vigo. Suporterii se gândesc că la vară Plaza de Cibeles va rămâne goală, pe când statistica – superlativul minciunii după unii, singurul element obiectiv după alţii – spune că Real a pierdut la sfârşitul turului actual câte puncte pierduse în tot campionatul trecut. Dincolo de ce arată cifrele, lucrurile se prezintă şi mai urât. Real a trecut de la fotbal la pedalatul în gol. Refrenul preferat pe Estadio Bernabeu e „Nacho frântă că ţi-am dres-o”. În locul fanteziei de acum un an pe teren cutreieră blazarea. Real e sleită şi fără chef. Jucătorii par să se fi săturat unii de alţii şi, şuşotesc unii pe la colţuri, chiar şi de antrenor. Publicul murmură şi se bosumflă. Ca dovadă, la meciul cu Villarreal de sâmbătă au fost „doar” 64.000 de spectatori, cu precizarea că a plouat rupător cam toată ziua.

E firesc ce se întâmplă acum la Real? Desigur. Uzura nu e vorbă goală. Ciclul de performanţă îşi cere şi îşi primeşte sacrificiile. Ronaldo, în prezent una dintre statuile vii ale neputinţei, face acuşica nouă ani la Real. A luat trei Ligi ale Campionilor şi două campionate, printre altele. Cum să-i ceri să mai fie proaspăt? Şi cum să-l trimiţi pe tuşă (aşa cum s-ar cuveni uneori), când ştii că aşa ceva înseamnă un cutremur peste Kobe 1995? Cu toată tehnica şi ideile lui şugubeţe, non-fundaşul Marcelo seamănă cu un scamator trist. Dar are unsprezece ani de fotbal la Real, pentru Dumnezeu. Câţi iepuri să mai scoată din joben? Sigur, Totti a stat mai mult la Roma şi Maldini mai mult la Milan. Numai că Italia nu e Spania (dacă nu te cheamă Andreas Möller), iar oamenii nu seamănă între ei. Benzema şi Ramos sunt bombăniţi şi când joacă, şi când lipsesc. Unul pentru apatie, celălalt pentru inconştienţă. Modrić şi Isco şi-au pierdut strălucirea, Kroos s-a dereglat, Bale nu mai e Bale.

În situaţii de genul ăsta, echipele şi antrenorii caută soluţii de regenerare. Prima dintre ele e pe banca de rezerve. Sau ar trebui să fie. Numai că acum pe banca Realului se află un talent învăluit în vedetism (Asensio), două promisiuni (Ashraf şi Vallejo), un jucător aşa şi aşa (Kovacić) şi un grup masiv de
oameni fără chip şi contur. Hernández, Ceballos, Llorente, Mayoral şi chiar Lucas Vásquez nu pot fi înlocuitori ai titularilor decât pentru cei cu o imaginaţie fără ţărmuri şi o indulgenţă la nivelul imaginaţiei. Ceea ce duce discuţia spre campania de transferuri care s-a dovedit, în ultimii ani la Madrid, săracă şi inutilă. 2014 a fost ultimul an în care Real a transferat jucători de soi (Navas, Kroos, Rodríguez). De atunci, plombe nereuşite, promisiuni, ezitări cu final prost. „Y nada más”, vorba cântecului.