Ciro d’Italia

O năstruşnicie: să te cheme Immobile şi să fii mobil

Atât la Dortmund, cât şi la Sevilla, a plouat cu sarcasme peste Ciro Immobile. Destui au conchis că numele lui e o chestiune de premeditare. Immobile nu a fost cruţat nici în România, unde, din colţul microbiştilor din Cişmigiu până în Mehala, a circulat o vreme expresia „Ciro e mobilă”.

Nimic neobişnuit, în fond. Fostului premier italian Aldo Moro, asasinat de Brigăzile Roşii în 1978, i s-a zis, tot pe-aici pe la noi, „alde mortu’”. Fără să fie conştient de apetitul pentru calambur al fraţilor de gintă, iată-l totuşi pe Ciro Immobile înşurubat la Lazio, după ani de împrumuturi, accidentări, paşi greşiţi şi ghinioane.

Sâmbătă, 14 octombrie 2017, Immobile a urcat pe primul loc în clasamentul golgeterilor din campionatul Italiei, după două goluri în poarta lui Juventus. Cu două luni şi o zi mai devreme marcase de alte două ori în aceeaşi poartă şi câştigase Supercupa pentru Lazio (3-2 final). Juventus a fost străpunsă de patru ori în 61 de zile de un atacant a cărui primă echipă de seniori a fost – ei bine, da – Juventus. Aceeaşi Juventus pe care Lazio n-o mai bătuse în campionat din 2003. Aceeaşi Juventus care nu mai pierduse un meci acasă din vara lui 2015.

Într-un an şi trei luni la Lazio, Ciro Immobile a marcat mai mult decât la Pescara şi decât în prima şedere la Torino. Şi asta, vorba reclamei, nu e tot. Suporterii lui Lazio au făcut, în fine, cunoştinţă cu vârful de atac pe care-l aşteaptă de la retragerea lui Miroslav Klose. Au existat, de atunci încoace, tot felul de variante cu iz de improvizaţie şi de provizorat.

Atacul lui Lazio a înşirat dezamăgirile şi eşecurile pe aţă. Reputaţia sa de campioană a imprevizibilului se datorează şi ofensivei, care a semănat destul de des cu albina care bâzâie fără să înţepe. Asta până în iulie 2016, când Lazio l-a luat pe Immobile în ceea ce pare să fie transferul cel mai bun din ultimii ani ai gestiunii Lotito. Pe lângă asta, Immobile e un jucător înfipt, constant şi serios, care se bucură de sprijinul tot mai închegat al lui Luis Alberto, Parolo sau Milinković-Savić. Şi chiar dacă nu e cazul de rostiri profetice sau de optimism năvalnic din partea fanilor, Lazio pare în progres faţă de anii trecuţi.

Iar asta i se datorează, fără dubiu, şi lui Simone Inzaghi, unul dintre antrenorii pe care puţină lume ar fi pariat. Fraţii Inzaghi şi-au împărţit zonele de supremaţie: Filippo a fost mult mai bun ca atacant, Simone e clar deasupra ca tehnician. Meticulos, pasionat şi onest, Simone Inzaghi guvernează astăzi peste un Turn Babel în care îşi duc zilele fotbalişti din Belgia şi Ecuador, din Angola şi Serbia, din Spania şi România, din Olanda şi Muntenegru, din Brazilia şi Albania, din Portugalia şi Bosnia.

Faptul că se exprimă tot mai cursiv în limba fotbalului vorbeşte, printre altele, şi de valoarea profesorului.