Trei feţe ale derivei

Argentina, Croaţia şi Olanda decepţionează crunt

Croaţia a descoperit suficienţa târziu, dar a părut încântată de cunoştinţă. Un prim foraj s-a petrecut la Euro 2016, la Saint-Étienne, când croaţii au condus Cehia cu 2-0 până în minutul 76 şi au evitat înfrângerea în ultimul minut. A contribuit la acel 2-2 şi galeria Croaţiei, care a aruncat cu torţe pe teren şi a provocat întreruperea jocului, ca un fel de iscălitură imbecilă pe contractul de necolaborare cu federaţia.

Efectul îndrăgostirii de sine
Chiar şi aşa, o adunătură de tembeli n-ar fi trebuit să pericliteze prestaţia unei echipe doldora de talente. Numai că, pe lângă automulţumire, Croaţia a mai făcut o descoperire perfidă: iubirea de sine. Croaţii s-au uitat în oglinzile din vestiarele echipelor de club şi au zâmbit superior: Real, Barcelona, Fiorentina, Inter, Monaco, Dinamo Kiev, Liverpool. Cu aşa ceva nu te poţi pune. O asemenea forţă nu are nevoie de nimic ca să meargă şnur. Cu atât mai puţin de un antrenor. Ante Ćaćić a fost numit din pură obligaţie regulamentară. Ce autoritate să aibă un om fără carte de vizită în faţa lui Modrić? Ce să-l înveţe pe Rakitić? Cum să comunice cu Mandzukić? Dat afară fiindcă asta e soarta ţapilor ispăşitori, Ćaćić e ultimul vinovat pentru popasul croat pe marginea prăpastiei. Fotbalul trufaş-zeflemist al Croaţiei şi convingerea că valoarea rezolvă tot au produs un punct în ultimele două meciuri şi perspectiva unui eşec pe care, cu un an în urmă, puţini l-ar fi putut prevesti fără să li se propună internarea la ospiciu. Croaţia demonstrează felul în care complexul de superioritate aduce rezultate inferioare.

Olanda, imagini de pe Van Tobogan
În finala Cupei Mondiale din 2010, Arjen Robben îşi bate joc de coroană, o cedează Spaniei şi Olanda e pentru a treia oară vicecampioană a lumii. În 2014, ea termină pe 3, după ce bate Brazilia cu 3-0 la ea acasă în finala mică. De aici încolo, o pană de curent fotbalistic cufundă ţara în beznă. Tehnicienii nu mai au rezultate, echipele de club înoată anevoie, naţionala devine sac de box pentru formaţii cu care altădată ar fi refuzat să joace din mândrie. Antrenorii-monument de tip Van Gaal, Advocaat sau Hiddink nu mai au idei. Fabricile de talente care produceau pe bandă rulantă intră în grevă pe termen nelimitat. Reputaţia unui sistem care poate asambla oricând două-trei naţionale stelare se face praf. Cluburile olandeze par fixate în mania de-a creşte strict pentru vânzare la vârste fragede, fără să intuiască efectul de bumerang al strategiei. Olanda ratează jalnic Euro 2016 şi repetă chixul în preliminariile pentru Cupa Mondială din 2018.

Un lamentable triumfo del cero
Puţine echipe îi pot sta alături Argentinei ca forţă de atac. Aşa e astăzi, aşa a fost şi în deceniile trecute. Argentina a avut mereu carnasiere gata să umble la carotida portarilor. De la Kempes la Batistuta, de la Balbo la Higuain, de la Tevez la Aguero şi de la Messi la Icardi. Despre mijloc ce să mai spui? Spui Maradona, Gallardo, Redondo, Basualdo sau Di María şi te pregăteşti de uragan. Faptul că, în asemenea condiţii, Argentina nu marchează trei goluri pe meci e prilej de uluire. Ceva sau cineva gripează în permanenţă furia argentiniană. Argentina e văzută mereu de experţi ca o pretendentă la titlul mondial, dar în prezent îşi face calcule pentru locul 5 şi barajul de calificare. E de aşteptat să prindă cum-necum avionul de Rusia, însă ultimele ei rezultate sunt tot atâtea dezamăgiri: trei puncte din nouă şi un singur gol marcat în trei meciuri. Cu un antrenor care a făcut furori în Chile, dar nu pare compatibil cu vedetele argentiniene. Şi cu o secetă ofensivă care aduce în minte titlul dat în presă după Argentina-Brazilia 0-0 la CM din 1978 şi evocat de Ioan Chirilă: „Un lamentable triunfo del cero”.