Căpitan în rezervă

Suntem originali şi când desemnăm căpitanul naţionalei

Selecţionerul de azi şi cel dinaintea lui par să fi ocolit fie răspunsul la o întrebare utilă, fie chiar întrebarea. Iar întrebarea arată astfel: Ce este banderola de căpitan al naţionalei, un ornament textil sau un însemn al autorităţii? Dacă răspunsul ar fi prima variantă, atunci s-ar cuveni ca banderola să fie trecută, de la meci la meci, de pe un braţ pe altul, pentru ca fiecare jucător să aibă parte, prin rotaţie, de acest răsfăţ temporar. Dacă răspunsul ar fi a doua variantă, fostul şi actualul selecţioner ar trebui să desluşească mai bine sensurile noţiunii de autoritate şi felul cum se exercită ea pe teren, din clipa când naţionala începe un meci până îl încheie. Iar pentru asta dicţionarul nu ajunge, cu toată rigoarea definiţiilor dinăuntru. Mai e nevoie de câteva lucruri: un pic de logică, un strop de pedagogie, un dram de tact şi o privire aruncată prin alte curţi.

Aruncată la vreme, privirea în chestiune le-ar fi putut arăta lui Anghel Iordănescu şi Christoph Daum ce înseamnă cu adevărat un căpitan de echipă naţională. Cum îşi obţine autoritatea, din ce anume derivă şi în ce fel şi-o poate exercita fără riscul contestării sau al ştirbirii. La mintea cocoşului, condiţia elementară a unui căpitan de naţională este titularizarea la echipa de club. În afara situaţiilor când e accidentat, bolnav sau suspendat, purtătorul de banderolă la naţională trebuie să fie zmeu în Franţa, Rusia, Belgia, Grecia, Turcia sau pe unde joacă. Vin în sprijinul acestei afirmaţii câteva triplete de căpitani, echipe naţionale şi echipe de club: Sergio Ramos-Spania-Real; Gianluigi Buffon-Italia-Juventus; Manuel Neuer-Germania-Bayern; Luka Modrić-Croaţia-Real; Branislav Ivanović-Serbia-Zenit; Cristiano Ronaldo-Portugalia-Real; Robert Lewandowski-Polonia-Bayern; Simon Kjaer-Danemarca-Sevilla; Eden Hazard-Belgia-Chelsea; Edin Džeko-Bosnia-AS Roma; Hugo Lloris-Franţa-Tottenham. Şi lista poate continua.

Niciunul dintre cei de mai sus nu a fost propulsat căpitan pe criterii laringo-pulmonare. Nu vocea pătrunzătoare face din ei purtători de banderolă, ci autoritatea. Iar autoritatea la naţională se obţine jucând cât mai mult şi cât mai bine la club. România face şi aici figură de entitate originală, cu Vlad Chiricheş într-o postură pentru care îl recomandă altceva decât „vocea şi talentul”. Cum îşi poate exercita autoritatea o rezervă ca Vlad Chiricheş în faţa unui titular ca Tătăruşanu, care, de bine, de rău, a jucat şi joacă mereu la club? Doar Anghel Iordănescu şi Christoph Daum ştiu răspunsul. Atâta doar că nu e un răspuns corect, care se prea poate să fi jucat un rol în eşecul din campania pentru CM din Rusia. În ciuda calităţilor lui extrafotbalistice (bun-simţ, lungul nasului etc.), Vlad Chiricheş este rezervă statornică la echipa de club. Logic ar fi ca, în următoarea construcţie a naţionalei, el să fie căpitan în rezervă.