Bambi cu talonete

Merită să delegi întruna pe cineva care greşeşte întruna?

„Marius Avram a făcut ferfeniţă un meci.” Este unul dintre truismele cu circulaţie permanentă prin fotbalul primei ligi din România. Numit când „arbitrul-talonetă”, când „vărul lui Bambi”, acest bărbat cu fluier produce mai mereu impresia unei flagrante inadecvări. Simpla lui prezenţă în fenomen certifică domnia relativului. Cu puţină imaginaţie, dacă Marius Avram arbitrează meciuri de fotbal, Cristian Mandeal poate lucra la acceleratorul de particule şi Rodica Mandache e bună de trimis în cosmos.

Primul lucru pe care ţi-l spui când dai cu ochii de Avram pe teren este că-ţi vine greu să-l iei în serios. Iar prima întrebare de după încheierea meciului e „de ce?” De ce, nene Alexandru? De ce, kir Kyros? De unde până unde o asemenea persecuţie în formă continuată la adresa echipelor, a publicului, a ideii de fotbal şi de împărţire a dreptăţii? Cum e posibil să pui un încurcă-lume să descâlcească iţe?

De altfel, se prea poate ca Avram însuşi să ştie că este beneficiarul conjuncturilor şi al sistemului de relaţii din arbitraj. Că vântul care-i umflă pânzele vine din trecut, când băiatul avea un tată capabil să-l pună în fruntea ierarhiei, spre a arăta că nu există prag al imposturii. Pesemne că există în mintea lui Avram o anume conştiinţă a relei întrebuinţări. Nu de alta, dar omul se străduieşte să mimeze exact ceea ce-i lipseşte: aliajul obligatoriu de autoritate şi pricepere. La poza de dinaintea meciului FC Voluntari-Dinamo, asistenţii lui Avram au o postură cât de cât firească. Avram, în schimb, ţintuieşte lumea cu o privire sticloasă şi are o încordare vizibilă a braţelor, de parcă s-ar pregăti să intre într-un local unde clienţii se încaieră. La fiecare decizie importantă, el afişează o fermitate falsă, care dezvăluie exact ce-ar dori personajul să ascundă, adică fragilitate şi nesiguranţă. Gesturile lui hotărâte au în spate de multe ori decizii discutabile, când nu nătânge de-a binelea.

FC Voluntari-Dinamo e borna cea mai nouă a unei cariere în arbitraj ticsite de meciuri proaste. Cu toate acestea, Marius Avram nu pare rău-intenţionat. Şi nici nu dă impresia că e un arbitru aflat în solda unei echipe. Prizonier al candorii, dar şi al unei impresii despre sine nemeritat de bună, el strică meciuri democratic, aşa cum se poate convinge oricine îi cercetează parcursul. Cam toate echipele au fost fie ajutate, fie împiedicate de fluierul lui. Şi CFR, şi Dinamo. Şi Timişoara, şi FSCB. Şi Craiova, şi Voluntari.

De altfel, în meciul de sâmbătă, Avram a luat decizii proaste în ambele direcţii, numai că penaltyul dat aiurea lui Dinamo a punctat mai bine la impresia artistică. Rezumând, gesticulaţia lui Marius Avram acoperă un deficit grav de autoritate şi competenţă. În aceste condiţii, delegarea lui frecventă confirmă ideea că tot arbitrajul românesc suferă din cauza aceluiaşi deficit.