Zé Maria şi ginta latină

Ochii lui Zé Maria pun o întrebare simplă: ce naiba caut aici?

Eram la sfîrşit de gimnaziu cînd am văzut filmul „Ţinutul uitat de timp” (după romanul lui Edgar Rice Burroughs, părintele lui Tarzan). Juca acolo un anume Doug McClure necreditat cu mari isprăvi actoriceşti şi mort în 1995. Filmul, o combinaţie de SF cu horror şi intarsii de film istoric, spune povestea unui submarin german care are la bord prizonieri britanici şi care, după o manevră greşită, ajunge într-un ţinut pe nume Caprona. O alveolă ocolită de trecerea timpului, unde hominizii şi animalele preistorice fac în continuare agenda. Ţin minte şi azi privirea personajului jucat de McClure la contactul cu noua lume veche: o stupoare blajină şi, de la un punct încolo, blazată, o privire mefientă şi precaută, o pereche de ochi incapabili să găsească răspunsuri puzderiei de întrebări asediatoare. O expresie de demult, care îşi găseşte, iată, ecoul vizual în Liga 1.

Exact aşa arată privirea lui Zé Maria pe banca de rezerve a Ceahlăului Piatra-Neamţ. Studiindu-i căutătura perplexă, nu poţi să nu te întrebi, aidoma lui Pampon: „Ce căuta neamţul în Bulgaria?” E de văzut, într-adevăr, cum lucrează sistemul de aşteptări al cuiva care vine să-şi redreseze cariera de antrenor în România lui 2015. Adică într-un campionat unde anumite echipe încă nu s-au lămurit dacă trebuie să cîştige ca să nu retrogradeze sau ca să joace în cupele europene. Unde există un clasament al punctelor şi un altul al sancţiunilor. Unde insolvenţa capătă coloratura alibiului. Unde fotbalişti neplătiţi cu lunile sînt ameninţaţi cu sancţiuni pecuniare. Unde patronul echipei lui Zé Maria, „italiano vero” de felul lui, reuşeşte un procedeu peste manevra Stoican-Teja-Stoican de la Dinamo: demiterea antrenorului şi înlocuirea lui cu el însuşi. Unde locul 7 e mai bun decît locul 3, iar locul 8 devine trofeul tuturor flămînzilor.
Cu toată nedumerirea din priviri, Zé Maria beneficiază de proptelele propriei memorii. José Marcelo Ferreira, alias Zé Maria, a jucat la Perugia lui Luciano Gaucci, un ins pe lîngă care patronatul român din fotbal are alură de juriu Nobel. În anul Domnului 2002, pe cînd Zé Maria juca la Perugia, signor Gaucci a dispus încheierea contractului lui Ahn Jung-Hwan, pentru vina de-a fi marcat golul victoriei în optimea de finală Coreea de Sud-Italia de la CM. Un an mai tîrziu, acelaşi patron l-a adus la echipă (din considerente pur fotbalistice, desigur) pe Al-Saadi Gaddafi, fiul ştiţi dumneavoastră cui. Zé Maria juca şi atunci tot la Perugia. Şi probabil că privirea începuse deja să i se împîclească. Mandatul de la Piatra-Neamţ e doar continuarea unei aventuri începute prin luxurianţa şi neprevăzutul gintei latine.