Baraj? Nu, bagaj

Se mai simte cineva reprezentat de naţionala de azi a României?

După un fotbal mărunt, nu-ţi rămâne decât să te întorci la calcule mărunte. Iar calculele spun că mai sunt şanse pentru baraj. 1,146%, se aprind optimiştii. 0,742%, îi ponderează lucizii. Oricum, nu trebuie pierdută speranţa. La cum arată fotbalul românesc, la câtă predictibilitate şi sustenabilitate i s-au pompat în vene, miracolul abia aşteaptă să ţâşnească de după colţ. Încă puţintică răbdare şi ne vom bucura. Chiar dacă avem doar o amărâtă de victorie în şase meciuri, noi vom bate tot de-acum încolo, cei din faţa noastră o vor ţine într-o poticneală (nu e clar cum, dar ce a fost vreodată clar în fotbal?), iar finalul va fi o răstignire colectivă pe crucea extazului. Aşa trebuie să se întâmple şi nu altfel. Când logica pleacă în pribegie, nebunia rămâne să-i ţină locul. Iar patinajul lui Christoph Daum pe gheaţa ridicolului are două explicaţii: autismul sau sfidarea. Or, lucrurile nu pot rămâne aşa în niciunul dintre cazuri.

Sigur, dacă vrei să cauţi alibiuri, ele sunt la îndemână. În vecini, bunăoară. Ia uitaţi-vă la Ungaria proiectelor (tot) pe termen lung, cu antrenor (tot) neamţ. 0-1 cu Andorra. Ei, săracii, ce să mai zică, dacă noi ne plângem că pierdem cu Polonia? Dar, cum bine spune analistul Nae Caţavencu, „nu voi să ştiu, stimabile, de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea”. Şi uite aşa ajungem la una dintre bube. „România mea” nu mai e a mea. Pentru „România mea” răcneam roşu sau alb la faţă, cu „România mea” râdeam şi plângeam, „România mea” mă scotea pe străzi şi din minţi. România lui Daum, Săpunaru şi Chipciu suscită ceva între indiferenţă şi milă. Te uiţi la ei fără să simţi urmă de exasperare sau iubire, revoltă sau entuziasm, indignare sau jubilaţie. Te uiţi ca la o jucărie care nu mai merge de ani buni şi pe care reparatorul n-a făcut decât s-o strice mai bine.

Între timp, logica alungată de la curtea acestei tristeţi cu tricouri îşi râde în pumni. Dacă i s-ar mai fi permis să rămână, ar fi avut ce să observe. Printre altele, că Daum joacă la Varşovia cu şapte jucători cu profil defensiv şi se apără mizerabil. Sau că promite victoria şi adoptă o formulă de joc care se doreşte buncăr şi devine strecurătoare. Sau că practică pasa lungă spre un vârf scund şi singur între nişte santinele înalte şi inclemente. Sau că pune banderola de căpitan pe braţul unui om care a stat în ultimii ani mai mult aşezat decât în picioare. Şi uite aşa, în loc de baraj, e mai bine să ne ocupăm un pic de bagaj. De cel de cunoştinţe, dar şi de cel al călătorului căruia îi şade bine cu drumul. Nu doar până la Cluj, pentru amicalul cu Chile, ci şi mai departe, până la întâlnirea cu următoarea victimă nesustenabilă şi impredictibilă. Şi nu singur, ci escortat (pe termen lung, cum altfel?) de cei care au făcut din Cupa Mondială un simplu punct pe agenda electorală.