Por favor, ce mama naibii

Arbitrii din Spania: nu cavaleri ai fluierului, ci ai fluierăturilor

Înţelepciunea populară recomandă să stai strâmb şi să judeci drept. Arbitrii spanioli din prima ligă, cu gustul lor pentru rocade, preferă să procedeze pe dos. Nu trece etapă fără boroboaţe de arbitraj care, prin comparaţie, fac din Marius Avram urmaşul lui Solomon. Arbitrii români pierd la evaluarea intrinsecă, dar câştigă în clipa când sunt raportaţi la omologii lor din Spania. Liga Stelelor stă la discreţia unor oficianţi în cel mai bun caz ageamii şi în cel mai rău corupţi sau de rea-credinţă.

Oricum ar fi, raportul dintre prestigiul şi prestaţiile arbitrilor nu se schimbă, iar asta e de neînţeles pentru minţile candide. În mod normal, fiecare prestaţie ratată ar trebui să ducă la o diminuare a prestigiului. Nu se întâmplă aşa. Distanţa dintre prestigiu şi prestaţie rămâne aceeaşi, iar corul indulgenţilor psalmodiază clişeul greşelii omeneşti care, nu-i aşa?, conferă fotbalului frumuseţe şi parfum. „Perseverare diabolicum” nu le spune nimic coriştilor. De la Inchiziţie încoace, latina e în pierdere de viteză în Spania.

Nici Jesús Gil Manzano nu pare la curent cu ce se întâmplă când persişti în eroare. Brigada lui a făcut franjuri meciul Màlaga-Barcelona. Un tuşier cu vederi, dar fără vedere a semnalat ofsaid şi le-a mâncat un gol valabil andaluzilor, pentru ca Gil Manzano însuşi să mute în afara careului o dublă agresiune comisă asupra lui Sergi Roberto în careu. Barcelona a meritat să piardă, dar asta nu trebuie să facă uitat arbitrajul repetent al lui Gil Manzano. Şi totuşi, se prea poate ca singura lui pedeapsă să fie ceea ce englezul numeşte „a slap on the wrist”.

Adică o dojană de ochii lumii şi apoi fuga-fuguţa la următorul meci. Însă Gil Manzano e un un nufăr al arbitrajului spaniol dacă-l pui alături de Mateu Lahoz şi Clos Gómez. Aici vorbim deja de arhitectura fraudei. Orice simpatizant decent al lui Real Madrid va fi roşit, de bună seamă, după Real-Betis, când, la 0-0, Keylor Navas a încercat să-l dezmembreze pe Darko Brasanac, iar Mateu Lahoz a comunicat omenirii că nu s-a întâmplat nimic şi că nu există sancţiune dacă nu există faptă. Asta în timp ce despre arbitrajele penale ale lui Clos Gómez se pot scrie disertaţii.

Fotbalul spaniol trăieşte de ani buni într-un paradox ridicol. Naţionala a fost campioană mondială şi europeană, echipele de club au zeci de trofee europene, Barcelona şi Real rulează batalioane de vedete şi totuşi arbitrajul e prăpădit şi submediocru. Gil Manzano, Clos Gómez şi Mateu Lahoz umplu astăzi locurile eliberate de Itturalde Gonzáles, Mejuto Gonzáles şi Medina Cantalejo. Ceea ce înseamnă că sublimul fotbalului din Spania nu poate avea decât explicaţii literare. În ţara luptei cu morile de vânt, fotbaliştii şi-au dat seama că e mai simplu să îmblânzeşti vântul decât să opreşti morile.