Hagi şi dreptul la părere

Gheorghe Hagi a promis că-şi va drămui părerile în public

Iluzia perfecţiunii
„Nu mai comentez deloc, absolut deloc. Nu mai pot să îmi dau cu părerea, asta simt. Cred că deranjez prea tare.” Hagi îşi repede vorbele ca pe nişte berbeci de asalt în redutele pe care le vede înălţându-i-se în faţă. E nervos (tocmai a pierdut încă un meci cu Astra) şi, cum se întâmplă la supărare, nedrept.
Atacă susţinând că se apără. Se retrage pentru a reveni. Fierbe în el necazul celui care simte că i se clatină, oricât de puţin, piedestalul. Hagi nu e perfect, dar curtează perfecţiunea. Nu e singurul prins în hora orgoliului care poate să întemeieze, dar şi să surpe. Iluzia înălţimii perpetue îi colindă pe mulţi artişti, iar Hagi a fost, în felul lui, artist.

Din empireul driblingurilor şi şuturilor lui, după atâtea decenii de fotbal, el coboară acum pe pământ, tot mai des, spre a dojeni. Câteodată pe drept, alteori fără temei. Şi nici asta nu trebuie să mire. Să fim sinceri, fiecare dintre noi s-a lăsat pradă impulsurilor şi a spus (făcut) lucruri de regretat ulterior. Fiindcă asta ne e firea. Greşim, călcăm strâmb, judecăm pripit. Şi, mai devreme sau mai târziu, ne recunoaştem slăbiciunile.

Să nu fim exemplari
Se întâmplă destul de rar ca mândria să coabiteze armonios cu înţelepciunea. Cuplată la ambiţie, mândria l-a propulsat pe Hagi printre cei mai buni fotbalişti ai României şi, la un moment dat, ai lumii. Era pe vremea când Hagi era tânăr şi, se ştie, înţelepciunea e dizgraţioasă în prezenţa despletirii juvenile.

Nu-i poţi cere unui tânăr, mai ales unuia talentat peste măsură, să fie rezonabil şi aşezat. Cu vârsta însă, mândria trebuie dresată şi pusă în slujba altor cauze. Aici Hagi mai are de lucru – asta în ideea că-l va interesa s-o facă. Altfel, va continua să se considere de necontrazis. Şi va pierde: simpatizanţi, anvergură şi credibilitate.

Un om care nu se lasă contrazis şi sfătuit îşi complică viaţa. Vanitatea şi trufia sunt capcane în care se calcă uşor şi din care ori ieşi schilodit, ori nu mai ieşi. Rostirile radicale ale lui Hagi imploră uneori contraziceri imediate. Iar asta înseamnă dialog, nu contestare oarbă. Puncte de vedere diferite, nu atacuri. Schimburi de idei, nu jigniri.

Când Hagi spune „România nu poate fi niciodată în lumea treia”, te simţi dator să-i şopteşti că lucrurile trebuie nuanţate. Că în unele domenii România asta frumoasă şi iubită se prezintă onorabil, chiar bine, iar în altele (spitale, şcoli din mediul rural, corupţie, infrastructură rutieră, analfabetism funcţional şi mortalitate infantilă) jalnic. România nu e exemplară, iar trăitorii ei, printre care şi Hagi, nici atât. Exemplaritatea e privilegiul sfinţilor.

Nevoia de păreri
E nevoie de părerile lui Hagi în materie de fotbal? Fără îndoială. Dacă nici Hagi nu ştie fotbal, nu mai ştie nimeni. Omul respiră, mănâncă şi visează fotbal. Nu de azi-de ieri, ci de vreo patru decenii. Prin urmare, punctele lui de vedere sunt oricând necesare.

De altfel, Hagi e solicitat mereu la emisiuni şi la interviuri, ceea ce înseamnă că „nu mai pot să îmi dau cu părerea” e un alint şi nimic altceva. O mimare a persecuţiei. Când te doare ceva, te duci la medic. Când vrei să vorbeşti despre fotbal, Hagi este unul dintre interlocutorii cei mai avizaţi.

Cu două condiţii. Prima: să accepte că fiecare om e pe rând bun şi rău, că greşeala şi vulnerabilitatea se găsesc în însăşi plămada noastră. A doua: că tot ce spunem este interpretabil şi, de cele mai multe ori, interpretat.

Nu doar părerile lui Hagi se bucură de acest tratament, ci atâtea şi atâtea lucruri: un roman al lui Camus, un tablou al lui Magritte, un film al lui Bergman, o poezie filozofică sau un articol de ziar.