Dele carnavalului

Un nou serial pe ecrane: „Tânăr şi inconştient”

Cum arată inconştienţa colectivă ne-am lămurit. Atalanta-Valencia şi Liverpool-Atletico au dat măsura pericolului pe care nu-l interesează nota de plată. Iar aici n-a mai fost vorba nici de Lukaşenko, nici de pedagogia saunei drese cu vodcă şi activităţi pe tractor. Şi nici măcar de exotismul unei ţări, Turkmenistan, al cărei preşedinte îşi poartă, ca un trend-setter ce se află, hlamida peste trening.

Bravadă şi sfidare
Între timp, inconştienţa colectivă s-a retras spre a face loc suratei sale individuale. Era greu de crezut că nu vor apărea – tocmai în ţările lovite – teribilişti care cred că faima şi banii se pot face scut în faţa bolii. Şi au apărut, bineînţeles. Ispita bravadei e mare când eşti tânăr şi celebru. Pasul următor e revendicarea statutului de exceptat. Iar pasul următor pasului următor, sfidarea. În scenariul ei au lucrat în ultimele două săptămâni câţiva fotbalişti de echipă naţională strânşi sub stindardul pe care scrie „Mie n-are ce să mi se întâmple”.

Slab la club, tare prin cluburi
Uraganul Dele Alli a lovit din nou barurile de noapte londoneze. De data asta nu singur, ci în compania altor câteva stihii: Kyle Walker, Riyad Mahrez, James Maddison şi Ben Chilwell. Dele Alli e plătit de Tottenham cu 100.000 de lire sterline pe săptămână, sumă în schimbul căreia are drept grijă principală să nu rateze momentul când băuta se transformă în orgie. Randamentul la club e palid şi diferă radical de cel din cluburi. Tottenham nu are strălucirea lui Cirque du Soir sau Libertine, dar varsă în cont saci de bani unui zevzec.

You Will Never Walk Her Alone
În convalescenţă după beţia alături de Alli şi ceilalţi, Kyle Walker a înţeles până la urmă că statul în casă e preferabil. A şi transmis un mesaj pe această temă, sfătuindu-şi suporterii să nu iasă din cuvântul autorităţilor şi să nu-şi rişte viaţa. Cum însă pereţii au un efect carceral asupra minţii, Walker a rezistat doar o zi în postura băiatului cuminte. A doua zi a chemat un prieten şi două dame de companie, pentru o izolare în patru şi jocurile de societate presupuse. Walker a revenit în ochiul public şi şi-a deplâns năzbâtia, ceea ce nu adaugă doar o notă de ipocrizie episodului, ci şi impresia că fotbalistul lui City îşi consideră suporterii idioţi.

A fi sau a nu fi danez
Nici Spania n-a fost ferită de nătărăi cu parale. Pione Sisto, atacantul lui Celta Vigo (nicio legătură cu Ponte Sisto din Roma), şi-a luat sora, s-a suit la volan şi a plecat din Spania în Danemarca post-natală. 2.800 de kilometri şi 26 de ore de mers la 25 de ani, iată un bilanţ remarcabil. Carantină? A se slăbi! Norme sanitare? Ce-s alea? Restricţii de circulaţie? Să fim serioşi! Sisto ştie de unde să se informeze. A aflat din cercetări pe cont propriu că nu era nimic putred în Danemarca, aşa cum prostise lumea un englez cu nişte secole în urmă. A conchis că pandemia e pesemne o scorneală a fabricilor de hârtie igienică sau de săpun. Şi a plecat acasă, fără să-i dea prin cap că nu se pune doar pe sine în situaţie de risc, ci şi pe cei cu care intră în contact.

Modele fără să vrea
Din baftă, din întâmplare sau poate fiindcă există un Dumnezeu al inconştienţilor bogaţi, Alli, Walker şi Sisto n-au păţit deocamdată nimic. Însă ajunge să arunci o privire pe listele cu infectări, îmbolnăviri şi decese din Anglia şi Spania ca să înţelegi mai bine ce au făcut. Destui adolescenţi îşi caută modele printre fotbalişti – ăsta e de mult un truism. Adrian Mutu a spus cândva că nu sfătuieşte pe nimeni să-l ia sau să-l dea drept exemplu, în ceea ce a fost una dintre declaraţiile lui cele mai bune. Poate că nici petrecăreţii şi turiştii pe timp de pandemie nu vor să fie modele de urmat. Dar asta nu contează. De acum încolo, oricine va putea să se întrebe: „Dacă ei au putut, eu de ce să nu pot?”.