Spre rai fără Eden

Real Madrid conduce în Liga Stelelor Palide

„Toată lumea joacă, nimeni nu seduce.” Asta pare să fie deviza care tutelează LaLiga de pe la începutul campionatului. Echipele mari au ajuns doar importante. Fotbalul li s-a diluat şi uneori e searbăd. Rar mai apar lumini într-un campionat incendiat în anii trecuţi de marşurile în triumf ale Barcelonei, de mecanismele de presiune perfecţionate de Simeone la Atletico, de agitaţia muzicală a Sevillei.

Prinţesa mecanizată
Conjunctura trebuia să aibă un profitor, iar profitorul de azi e Real Madrid. Ferecat sezonul trecut într-o aşteptare ursuză, cu rebeli scrâşnindu-şi frustrarea şi bătrânei încleiaţi în neputinţă, Real e acum prima în clasament şi prin ce face singură, dar şi prin grija celorlalţi. Real nu joacă sclipitor, dar e peste rivale. În căşti se ascultă tot mai des „With a Little Help from My Friends”. După un an de şantier, Zidane a redesenat ansamblul, a văzut ce nu merge şi a uns ce scârţâia. Estetica a trecut şi a rămas în planul doi. Din prinţesă năzuroasă şi boemă, Real a devenit un organism cu mişcări precise, un atlet silitor, o alcătuire pragmatică şi greu de fisurat. De ce? Din câteva motive.

Nimeni nu mai râde de fundaşi
Contestat uneori şi după victorii, Zinedine Zidane a redat fermitatea unei apărări aflate până nu demult în robia burlescului. Dacă altădată cine nu marca în poarta Realului devenea batjocura Spaniei, acum lucrurile arată exact pe dos: Real are cea mai bună apărare din LaLiga, cu aproape de două ori mai puţine goluri primite decât Barcelona şi cu o singură înfrângere în campionat (faţă de 4 ale Barcelonei şi ale lui Atletico şi de 5 ale Sevillei şi Valenciei). O fi statistica antipatică, dar ajută la imaginea de ansamblu.

„Nacho frântă că ţi-am dres-o” la Valladolid
Un alt câştig al Realului este păstrarea unei atmosfere rezonabile în vestiar şi pe teren. Cu toate hopurile de care a avut parte echipa în 2019, relaţiile de joc şi de viaţă şi-au păstrat conţinutul. Dacă au existat izbucniri sau conflicte, ele au fost aplanate la timp. Zidane e, şi aici, primul de felicitat. A se revedea imaginile de după golul cu care Real a învins căznindu-se etapa trecută la Valladolid. Marcatorul Nacho s-a dus glonţ la antrenor şi l-a îmbrăţişat, deşi prezenţa lui pe teren e urmarea accidentării sau a suspendării vreunui coleg. Nimeni de la Real nu pare să mai creadă că statul pe tuşă e semn de persecuţie sau de ranchiună. Nici Marcelo, nici Rodríguez, nici Vásquez. Chestiunea Bale n-a inflamat vestiarul şi n-a produs pagubele pe care ameninţa să le producă la un moment dat.

Hazardul a decis: fără Hazard
Înşurubarea Realului pe primul loc se hrăneşte totodată dintr-un paradox: cel mai bun transfer al ultimilor ani nu joacă de peste două luni. Văzut drept cheie spre paradis, Eden Hazard se reface şi lasă deocamdată atacul în seama lui Benzema şi a locotenenţilor lui post-adolescentini Vinicius şi Rodrygo. Realul nu mai are dezlănţuirile orgiastice din anii lui Ronaldo – nici n-ar avea cum. Ronaldo nu poate fi suplinit individual, ceea ce Zidane ştia din ziua întoarcerii. Fără el şi cu Marcelo mai mult pe bancă, Real a renunţat aproape în întregime la impresia artistică. Echipa a căpătat în schimb îndârjire, mobilitate şi forţă. Multă forţă. Da, Modrić şi Kroos au îmbătrânit, dar Casemiro şi Valverde asigură excelent paza regatului.

Nu putea fi altfel
Barcelona e în căutări şi în explorări, după un sezon care n-a început deloc pe placul ei. Atletico nu şi-a pierdut doar ferocitatea, ci şi busola pe de-a-ntregul, după cum arată nu atât înfrângerea cu Real, cât mai ales rateul din Cupa Regelui. Sevilla şi Valencia sunt mai întâi purtătoare de prestigiu şi abia apoi contracandidate prezumtive. În aceste condiţii, Real nu putea decât să profite. Şi a făcut-o. Fără strălucire şi panaş. În schimb, cu hotărâre şi robusteţe.