Aripi, iluzii, potriveli

Lazio continuă să zboare şi să creadă

Poţi să te îmbeţi cu multe licori, de la cele ţinute în sticle la apa rece şi iluziile fierbinţi. Lazio preferă ultima formă de cherchelire, care nu iese la etilotest şi nu comportă amenzi. Pericolul e însă la fel de mare, mai ales când entuziasmul pune în mişcare aripi care măresc repede distanţa de pământ.

Ca Pegas sau ca Icar?
Vulturul lui Lazio nu descinde direct din mitologie. În schimb, alte creaturi o fac. Şi e greu să nu te visezi erou după o serie cum nu ţi-a mai fost dat să trăieşti. Lazio trăieşte de la o vreme efectul Pegas, calul înaripat născut din gâtul Meduzei şi ajuns sub pulpele lui Belerofon. Da, dar tot aripi a avut şi Icar, prăbuşit din înalturi după ce a nesocotit povaţa lui Dedal.

După douăzeci de ani
Lazio de azi e victima unei capcane subtile şi complexe. Pe de o parte, îi e imposibil să evite autocontemplarea narcisistă: unsprezece victorii la rând în Serie A, nivelarea lui Cremonese în Cupă, două izbânzi la mică distanţă în faţa lui Juventus (campionat şi Supercupă) şi sărbătorirea cu fast la Castel Sant’Angelo a 120 de ani de la înfiinţare. Pe de altă parte, îi dau târcoale potrivelile. În acest an autorul preferat al lui Lazio e Alexandre Dumas, iar cartea de căpătâi, „După douăzeci de ani”. Atât a trecut de la ultimul triumf în campionat. Prin urmare, ar cam fi timpul, se spune – apăsat sau în şoaptă.

Atacantul care ardea pe rug
Nu de alta, dar la Castel Sant’Angelo, nu în altă parte, a fost închis Giordano Bruno şase ani înainte de-a fi ars pe rug în Campo dei Fiori. Şi ce-i cu asta? Nimic. Poate doar că pe golgeterul din 1978-’79 al lui Lazio îl chema Bruno Giordano. Un atacant care ulterior a făcut parte la Napoli din tripleta Ma(radona)-Gi(ordano)-Ca(reca), la rândul ei campioană în 1987.

Nevoia de comprese
Conform principiului „What goes up must come down”, iluziile transportate pe aripile vulturului trebuie să revină pe pământ. Altminteri, riscă să se apropie prea mult de soare. Ca Icar. Şi să se topească. Sunt câteva comprese pe care o mână binevoitoare s-ar cuveni să le pună pe frunţile încinse ale celor care o vor / o văd pe Lazio campioană. Prima invită la o comparaţie cu echipa din 1999-2000, despre care multă lume susţine că ar fi putut fi antrenată cu aceleaşi rezultate de animalul de casă al lui Sven-Göran Eriksson (dac-o fi avut). Iată câteva nume: Nedved, Verón, Nesta, Mihajlović, Stanković, Mancini, Couto, Salas, Boksić, Simeone, Almeyda, Sensini, Conceiçao. A, da, şi Simone Inzaghi.

Garnitura de astăzi e decentă şi are câţiva fotbalişti foarte buni. Dar atât. În măsura în care comparaţiile au temei într-o lume atât de schimbătoare, e greu totuşi să pariezi, suporter al lui Lazio fiind, pe un lot ale cărui vârfuri sunt Immobile, Luis Alberto, Acerbi, Correa, Milinković-Savić, Radu, Leiva şi Strakosha.

Tot vultur, dar malefic
A doua compresă rece, după ce fierbinţeala frunţii o încălzeşte pe prima, trebuie să evoce şansa (pe şleau, bafta) care a însoţit câteva dintre cele unsprezece victorii înşirate de Lazio. Rătăcirea lui Ospina din meciul Lazio-Napoli, golurile înscrise între minutele 89 şi 94 şi cezarienele succesive din campionat, după porţii de travaliu exasperant şi dureros, nu se pot uita. A treia compresă ţine de diferenţa valorică dintre Lazio şi echipele din faţa ei. Juventus şi Inter stau mai bine cam la toate capitolele. Nu e o ruşine, nu e un păcat, nu e o fatalitate. E un adevăr simplu, iar cei care îşi confundă bătăile inimii cu cele din aripi ale vulturului nu au voie să-l omită.

În fine, ultima compresă aminteşte frunţii arzând de pasiune că etapa viitoare Lazio dă piept cu Roma rămasă acum în urmă, dar la fel de orgolioasă. După o asemenea serie de succese, Lazio pare să aibă ceva din forţa titanilor din mitologie. A nu se uita însă că Prometeu era la rândul lui titan. Şi ştiţi bine ce pasăre a trimis Zeus să-i sfâşie ficatul.