Zbor de vultur după 16 ani

După multă vreme, Lazio sare din scenariu şi din complex

Nu aveam cum să-l uit pe 2003, anul ultimei victorii din campionat a lui Lazio pe Olimpico în faţa lui Juventus. E anul când am început să lucrez la Humanitas şi să scriu în ziarul pe care cu onoare îl citiţi. Cum să uiţi aşa ceva? Mai ales că fiecare an scurs până azi a fost o bucurie pentru editor-scriitor şi o tristeţe pentru suporter.

A început ca de obicei

„Acum ori niciodată”, cu tot cu traducerea în italiană, se îngemăna deja de prea multă vreme cu ironia rezervată perdanţilor de profesie: „Am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna”. Şi se părea că nu umblase nimeni la scenariu între timp. Juventus a avut pe Olimpico o primă treime de meci în care a fost inaccesibilă. Asta până la accidentarea lui Bentancur, care a însemnat stingerea luminii de la mijloc. De atunci s-a schimbat foaia, de atunci a început Lazio, cu bâlbâielile şi bufonadele deja clasice, să prindă culoare în obraji.

Pălăria lui Sarri, cârjele lui Chiellini

De ce a pierdut Juventus? Fiindcă Sarri nu pare să fi nimerit cifrul unei echipe care sub Conte şi Allegri nu s-a împiedicat de nimeni şi a transformat campionatul într-o luptă pentru locul 2. De altfel, tot mai mulţi sunt cei care murmură că pălăria Juventus pare cam mare pentru capul lui signor Maurizio. Fiindcă echipa nu pare închegată, iar jucătorii nu se simt cu ochii închişi. 3. Fiindcă Emre Can nu poate face nici în vis ce face Bentancur treaz. 4. Fiindcă De Ligt nu are ac de cojocul perfidiei tactice a atacanţilor din Serie A. (În treacăt fie spus, nici De Jong nu se simte grozav la Barcelona, ceea ce poate invita la o comparaţie – „păstrând proporţiile şi adăugând alte câteva”, vorba unui hâtru – între eficienţa la export a laboratoarelor Ajax şi Viitorul.) În fine, fiindcă e greu, al naibii de greu, fără inesteticul, dar atât de utilul Chiellini.

Rafinament, noroc şi fotbal bun

De ce a câştigat Lazio? Fiindcă are trei jucători de rafinament (Luis Alberto, Correa, Milinković-Savić) care pot vătăma orice apărare dacă li se întâmplă să joace bine în acelaşi timp; iar sâmbătă în fine li s-a întâmplat. Fiindcă norocul a ocrotit-o de câteva ori, mai cu seamă când Strakosha – că tot vorbeam de bâlbâieli şi bufonade – i-a pasat bine mersi lui Dybala. Fiindcă are în Luiz Felipe Ramos un fundaş care nu are doar joc de cap, ci şi cap. Fiindcă toate seriile de pe lume, bune sau rele, se întrerup cândva. Fiindcă a fructificat ideea proastă a lui Sarri de a-l planta pe Cuadrado fundaş. Şi fiindcă suporterii lui Lazio meritau până la urmă un cataif adevărat după atâţia ani în care au mâncat doar prăjiturile butaforice din vitrină.

O Fabbrică de decizii proaste

Cine se uită la datele statistice se scarpină un pic în cap. 61%-39% posesia mingii pentru Juventus, dar 18-9 la şuturi pentru Lazio. Cine lasă datele statistice şi se uită la arbitraj se scarpină mai departe până la sângerare. Michael Fabbri a fost confuz şi contradictoriu de la început până la sfârşit. Nu e clar, în contabilitatea meciului, pe cine a dezavantajat mai mult, dar a reuşit să devină vedeta pe care n-o dorea nimeni prin deciziile date şi mai ales nedate: faulturi nesancţionate (Luiz Felipe Ramos la Matuidi), legea avantajului neaplicată, un penalty nedat pentru Lazio, o combinaţie de crispare, scrupulozitate inutilă şi apetit pentru ciorovăială care face din arbitrii noştri caraghioşi monumente de sobrietate.
Din Lazio-Juventus nu câştigă doar Lazio, care are şapte victorii la rând în campionat (dar seriile, bune sau rele, ştiţi povestea…) Câştigă de fapt tot campionatul, smuls, în fine, din condiţia monologului piemontez şi reîncărcat cu tensiunea şi imprevizibilul fără de care ne cuprinde plictisul.