În lumea noastră cam posacă

N-avem echipă, n-avem stadioane, nu ne calificăm. Altfel, gazde bune

„Eşecul e singura originalitate a României”, îi scrie Emil Cioran editorului, criticului şi eseistului austriac Wolfgang Krauss. Afirmaţia e din toamna lui 1989 şi nu priveşte fotbalul. Puse însă pe şina timpului şi împinse spre prezent, cuvintele lui Cioran devin sinteză şi manifest pentru cei care, echipaţi în galben, dau cu piciorul în minge. (Să numeşti „fotbal” ceea ce joacă astăzi naţionala pare exagerat, chiar nepoliticos.)

Neajunsul de-a juca fotbal
Dar poate că nu-i o idee bună să transformi un sceptic de serviciu în chibiţ. Cioran nu are ce să caute în fotbal, după cum nici Mogoş nu are ce să caute în „Neajunsul de-a te fi născut” – sau mai ştii? Să-i cerem fiecăruia doar ceea ce poate da. „Soyez raisonnables, demandez l’impossible” e un slogan paradoxal, nimic mai mult. Nimeni nu e pregătit să te întâlnească acolo unde nu te aşteaptă, după vorba unui gânditor de azi. Iar aşteptările celor cărora le mai curge fotbal românesc prin vine sunt decente, chiar elementare. Nimic sfruntat, nicio aspiraţie nesăbuită. Vrem să fim gazde bune pentru o întrecere pe care zice-se că urmează s-o organizăm, la un loc cu alţii. Şi să participăm la banchet, dacă tot suntem amfitrioni.

Gazde bune, neamuri proaste
Când însă amatorismul şi incompetenţa fac agenda, aşteptarea normală virează în utopic. O călătorie cu tramvaiul 41 poate fi, din acest punct de vedere, un ritual de iniţiere în neputinţă. Sigur, pentru cine e curios şi un stropşor masochist.

În zece-douăsprezece minute, tramvaiul 41 trece pe lângă două răni în pământ, Giuleşti şi Arcul de Triumf, în locul cărora s-ar cuveni să se ridice deja două stadioane. Când musafirii vin în ţinute de seară şi gazda îi întâmpină în pijama şi papuci, cineva nu e în bună regulă. Când echipele venite să se antreneze la Bucureşti pentru meciurile de la Euro 2020 vor descoperi nişte spaţii semiamenajate, cum ne vor privi? Ce-şi vor spune şi ce ne vor spune? Iar noi ce vom face?

Vom lăsa ochii în pământ sau îi vom trimite înapoi la aeroport, cu trenul rapid dintre gară şi Otopeni care, pe cuvântul de onoare al lui Gică Popescu, nu există?

De la haiduci la „haida”
Şi-atunci, dacă infrastructura arată prost, de ce ar arăta structura bine? Uite că suntem în fine consecvenţi: nu avem nici stadioane, nici echipă. Şi parcă nici selecţioner, dacă ne uităm pe grupa de (non-)calificare şi constatăm că n-am strâns altceva decât plevuşcă în năvod. Printre altele, şi fiindcă în bazinul cu idei n-a pus nimeni apă şi nu se poate înota. Lui Cosmin Contra îi datorăm instituirea „haidismului” ca gen proxim al tacticii şi pe a lui „fă ceva” ca diferenţă specifică a indicaţiei. La un asemenea bagaj al selecţionerului, fireşte că şi în valizele jucătorilor se găseşte vânt care suflă. Tristeţea meciului cu Suedia nu ţine doar de sterilitatea echipei, ci şi dintr-o blazare care ni s-a suit pe umeri încă de prin minutul 15. Blazarea celui care îşi dă seama că la un moment dat speranţa însăşi arată indecent.

Viaţa ca un rictus
La final, un amănunt care ţine, poate, de umoarea noastră de naţie măruntă şi deprinsă cu bombăneala. La fiecare sfârşit de mandat, publicul e mohorât. Indiferent cu câtă simpatie a fost privit selecţionerul la început, indiferent cum s-a încheiat campania. Eşecul şi reuşita provoacă în general aceeaşi reacţie. Ne-am obişnuit să lucrăm în orizontul rictusului, în trista voluptate a grimasei. Anghel Iordănescu a calificat naţionala la Euro 2016, iar după ultimul meci lumea a fost posacă, pregătind posomoreala de la turneul final. Cosmin Contra nu califică naţionala la Euro 2020, iar înaintea meciului cu Spania lumea e la fel: mefientă, sastisită, blocată în ironii şi în lehamite. Sub scut sau pe scut, selecţionerul provoacă aceeaşi simpatie ca un ministru de finanţe care tocmai a anunţat nişte măsuri nepopulare.