Păcălici şi Bambilici
Dacă nu găsim poarta, să găsim portiţa
Dac-am avea un calendar al mentalităţilor din fotbal, pe fiecare filă a lui ar trebui să scrie 1 aprilie. Nu degeaba am uzat cărţile de Păcălici în copilărie, pentru ca, instalaţi în băncile şcolii, să trecem la Bambilici. Suntem acum ceea ce am jucat atunci. Avem instincte de escroc, reflexe de brigand, obiceiuri de cârtiţă care se visează condor.
Artificii cosmetice
Şi ne pricepem să dăm faptelor noastre denumiri care ocolesc adevărul. Înşelătoria trece drept ingeniozitate, nepriceperea drept inspiraţie pogorâtă în ceasul de pe urmă. Am ajuns să păcălim atât de bine, încât ne-am răsucit împotrivă-ne aidoma şarpelui din mitologia – întâmplător – scandinavă şi am început să ne muşcăm de coadă. În popor, asta înseamnă să-ţi furi căciula. Iar Michel Colucci, alias Coluche, precizează, ricanând à la parisienne, că a fura înseamnă a găsi un lucru pe care nu l-a pierdut nimeni.
Păcăliada pentru toţi
De la Homer avem „Iliada” şi „Odiseea”, de la Ion Iliescu păstrăm „Mineriada” (sau „Mineriliada”), iar de la fotbalul românesc al ultimului deceniu ne rămâne „Păcăliada”. La juniori sau la echipa mare, în Bucureşti sau în provincie, la naţională sau în birourile federale, paginile noii epopei se scriu una după alta. Expresia „a păcăli fotbalul” nu s-a auzit nicăieri mai mult decât în România ultimilor ani, indiferent dacă vorbim de jucători, patroni sau antrenori. O rostim în fotoliu sau pe stadion, în studiouri sau la bere. Cu obidă sau blazare, cu furie sau indiferenţă. Cea mai nouă probă de microfon s-a auzit sâmbătă seara, după Insulele Feroe-România, când o mândreţe de scor a încercat să camufleze o jale de meci.
Cruciada copiilor (versiunea parodică)
După constatarea de bun-simţ că singura nevinovată în tragicomedia fotbalului românesc e mingea, atenţia se îndreaptă spre păcălelile următoare. Prima e cea de mâine, când FRF anunţă că, „în urma centralizării înscrierilor pentru partida România-Norvegia, vom avea 30.038 de copii sub 14 ani şi însoţitori care vor să fie pe Arena Naţională pe 15 octombrie, de la 21:45”. În traducere, asta înseamnă: Te-am păcălit, UEFA, degeaba încerci să ne pedepseşti. Ne-ai impus să avem tribunele goale, vor fi pline. Ne laşi să aducem doar copii, vom aduce şi adulţi, căci nu poţi lăsa atâta copilăret singur. Nu te pune cu noi, avem resurse inepuizabile. Să spui „bogdaproste” dacă însoţitorii nu vor purta tricouri negre, nu vor fi uniţi sub tricolor şi nu le vor spune ceva de dulce ungurilor.
Conjunctură pentru umplutură
Însă nu doar UEFA e ţinta păcălelii federale, ci şi puştimea care se va aşeza pe scaunele Arenei Naţionale marţi seara. Aici FRF combină perfidia cu o sănătoasă doză de sadism. Cum să-ţi răsplăteşti copiii expunându-i atât de brutal naţionalei antrenate de Contra? Cum să-ţi declari iubirea pentru ei şi să-i transformi în public de conjunctură pentru o echipă de umplutură? De ce să-ţi baţi joc de ei cărându-i de te miri pe unde ca să se uite la Nedelcearu şi Anton? La ce bun să le exploatezi entuziasmul, în loc să-ţi accepţi demn pedeapsa şi să iei măsuri?
Clenciul
De ce, nene Federache, de ce? Răspunsul e elementar, dragă Watson: i-o fi fotbalistului român greu să găsească poarta, dar pentru angajatul federal e floare la ureche să găsească portiţa. Clenciul pe care-l poţi folosi ca să reinterpretezi legea şi până la urmă să-i râzi în nas celui care vrea să ţi-o aplice.
Păcălici şi Bambilici nu sunt doar jocuri de copilărie sau de şcoală. Ei au devenit de o bună bucată de vreme zei ai unui sport scris în scenariul înşelării. Concluzia are ceva din tristeţea sonatelor cântate în amurg: nici pianul nu ne trage atâtea clape câte ne trage fotbalul.