Alexandru, fost Adiţă

E Păun, dar nu se împăunează

Să tot fie doi ani şi jumătate de când Vasile Miriuţă, antrenor la CFR Cluj, vorbea astfel despre Alexandru Păun: „Aţi văzut la Adiţă. Senzaţional de câteva jocuri. A lucrat extraordinar, s-a pregătit, e munca lui în primul rând. Felicitări, Adiţă Păun! Sper să fie convocat cât mai repede la echipa naţională, pentru jocurile pe care le-a făcut în ultima perioadă.” Superlativele cu direcţia Păun veneau după un meci al CFR-ului cu, ei bine, da!, Astra Giurgiu. Iar scorul fusese, ei bine, da!, 3-2, semn că roata vieţii, la fel ca aceea a morii, „se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac!”.

Când brânza bună scapă din burduf
Alexandru Păun a făcut un pic de surfing pe valul de entuziasm iscat atunci de Miriuţă, dar n-a captat atenţia selecţionerului. Pe bună dreptate. Era necopt, şturlubatic şi prea preocupat de pieptănătură şi de freamătul monden. Acum, după doi ani şi jumătate de ezitări, reuşite şi mici probe de teribilism, Păun a ajuns pe lista selecţionerului pentru „dubla” naţionalei cu Spania şi Malta.

Să fi fost Vasile Miriuţă profetic? Greu de spus. Ce e uşor de observat, în schimb, e maturizarea lui Păun, care a trecut meci cu meci de la „Adiţă” la Alexandru. Intrat în fotbal pe post de brânză bună, Păun a scăpat la timp din burduful de câine. Încă nu e titular la CFR, dar intră de multe ori cu folos. Are două lucruri care-i lipseau din bagaj până cu vreun an în urmă: dezinvoltură şi hărnicie. Puse în slujba unei bune dotări native, calităţile astea sunt pesemne cele care l-au convins pe selecţioner.

Învăpăiaţi astă-vară, palizi acum
Nu e doar asta, fireşte. Mai sunt trei zile până la un meci care prinde naţionala, ca de atâtea ori, în suferinţă de lot şi de idei. Anumiţi jucători care au jucat semifinala cu Germania în vară sunt fie accidentaţi, fie ieşiţi în formă. Alţii încă nu fac faţă pretenţiilor pe care le au cluburile occidentale care-i transferă.

Cosmin Contra ştie cât de mult ar însemna măcar un egal cu o Spanie care va câştiga grupa fluierând. Mai ştie că pentru un asemenea rezultat nu te poţi apăra vitejeşte nouăzeci de minute (printre altele, fiindcă îţi lipsesc vitejii capabili să ţină Spania la porţile cetăţii). Aşa se explică aducerea la naţională a lui Alexandru Păun. Aşa şi nu prin lobbying-ul apăsat al lui Dan Petrescu sau prin cel părintesc-romantic al lui Vasile „Tati” Miriuţă.

Riscul, o necunoscută recunoscută
Nu ştie nimeni dacă selecţionerul îl va folosi sau nu pe Păun joi. Poate că l-a trecut pe listă doar pentru duminică. Ar fi o probă de prudenţă vecină cu frica. Iar frica, uneori bolnăvicioasă, a făcut prăpăd în mintea multor antrenori şi selecţioneri români. Aruncarea în luptă a lui Păun cu Spania ar însemna un risc care, în fotbalul nostru ticăit, pare de neconceput.

Riscul nu are loc în bagajul celor care răspund pentru rezultate. Mirel Rădoi a dat un contra (sau Contra) exemplu bun astă-vară, când România nu a mai însemnat buncăr, plictiseală şi răspunsuri în doi peri, dar atât.

Iar cu privire la cele două clişee care se bat cap în cap – „Prima impresie contează” şi „Ultima impresie contează” – , e limpede că Alexandru Păun nu l-a slujit pe primul. În schimb, şi-a pus semnătura sub al doilea. A făcut-o sâmbătă seara, cu două vincluri de jucător sigur pe mijloace. În plus, Dan Petrescu l-a transformat în locţiitor de căpitan. N-a fost o decizie conjuncturală, ci un premiu pentru progres. Pentru răzvrătirea fertilă a unui jucător, chiar şi atunci când lucrurile par compromise.