Radu Paraschivescu

Drumul din lumea sportului către lumea cărților este mai scurt decât pare. În fond, totul este o problemă de sintaxă

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Radu Paraschivescu
Naturalizăm?

Pe măsură ce se apropie meciul cu Islanda, întrebarea se aude ceva mai des ca înainte, iar răspunsurile sunt în general oţărâte. Întrebarea e cea din titlu, desigur. Deşi buna ei intenţie şi buna ei credinţă ar trebui să fie […]

...

Spre rai fără Eden

„Toată lumea joacă, nimeni nu seduce.” Asta pare să fie deviza care tutelează LaLiga de pe la începutul campionatului. Echipele mari au ajuns doar importante. Fotbalul li s-a diluat şi uneori e searbăd. Rar mai apar lumini într-un campionat incendiat […]

...

Industria repatrierilor

Ni se tot trimite marfă înapoi. Ambalată frumos, cu fundă şi toate cele. Uneori coletul conţine şi două-trei cuvinte de la expeditor: „Ne-aţi păcălit”, „Nu e cum ne-aţi spus” sau altceva din acelaşi registru. Fotbaliştii români plecaţi cu pieptul bombat […]

...

Aripi, iluzii, potriveli

Poţi să te îmbeţi cu multe licori, de la cele ţinute în sticle la apa rece şi iluziile fierbinţi. Lazio preferă ultima formă de cherchelire, care nu iese la etilotest şi nu comportă amenzi. Pericolul e însă la fel de […]

...

Se pregăteşte următorul

Când spui „campanie de transferări”, te gândeşti de obicei la jucători. Însă doar de obicei. Liga l e locul unde campania de transferări pare să-i vizeze pe antrenori. În România furtunilor de o zi şi a războaielor de o noapte […]

...

Fernando

„Viaţa e o afacere care nu-şi acoperă costurile” (Arthur Schopenhauer)

Permalink to Fernando
luni, 17 iunie 2019, 9:48

Marián Čišovský şi Fernando Ricksen. Amândoi, victime ale sclerozei amiotrofice laterale. Reiau acum pentru Fernando cuvintele menite cu ani în urmă lui Marián. Fiindcă o minte în blocaj refuză să nască altceva. Şi să survoleze totul cu detaşare.

Oare aşa o fi vrut Dumnezeu?
Dacă taci, e ca şi cum ai întoarce spatele. Dacă vorbeşti, ai glasul dogit şi tot ce spui sună anapoda. Dacă scrii, poţi fi acuzat de trafic cu dramele altora. Dacă eviţi subiectul, eşti insensibil şi neatent. Şi până la urmă ce să spui? Că te rogi pentru el? Că ţi-ai dori să-l vezi iar ca acum câţiva ani, cu spatele drept şi gheata pe minge? Îţi vine să ştergi, orice-ai scrie. Îţi vine să-ţi vâri cuvintele la loc cu mâna, orice-ai spune. Îţi vine să pleci, să sapi o groapă, să te ghemuieşti deasupra ei şi să scoţi un urlet care să se oprească în miezul pământului.

O hartă a beznei
Boala a supt din Fernando Ricksen şi l-a făcut umbră. Au rămas ochii, dar în apele lor nu mai joacă bucuria de după gol sau supărarea de după greşeală. Ochii lui Fernando Ricksen par plecaţi la drum înaintea trupului, ca nişte iscoade care dispar în bezna pădurii.

Şi îţi vine greu să-i priveşti. Fiindcă ştii ce zace de fapt acolo. Şi ştii că ştie şi el. Fernando Ricksen primeşte încurajări şi semne de compasiune, deşi cazul lui reclamă un miracol, nu un tratament sau un medic genial. Şi ce ironie cruntă! I se strigă să fie tare, tocmai lui, care a dominat mereu prin forţă. I se urlă să nu renunţe, tocmai lui, căruia genunchiul pus în pământ i s-a părut mereu o ruşine.

Specialiştii se pierd în vorbe moi şi jargon susurat. E de sperat că Fernando Ricksen nu-i va auzi sau că, auzindu-i totuşi, îi va trata cu indiferenţă. Nu poţi trasa linii de vindecare pe o hartă a beznei. Nu poţi rosti netremurat „atitudine optimistă”, „confort psihic” sau „creşterea calităţii vieţii” decât dacă ai creier de plută şi suflet de cremene.

Oricât ţi-ai dori prelungiri în meciul cu boala, scorul de pe tabelă creşte în favoarea bolii. Aşa e aici, în infernul ăsta unde se amestecă slăbirea, crampele, vorbirea gâtuită şi oboseala care te macină ca pe grâu. Aşa e aici, în carcasa asta prăpădită în care ţi se rup oasele şi ţi se fleşcăiesc muşchii.

Demnitatea ultimelor lacrimi
Umbrei trebuie să i se dea dreptul la demnitate. Şi la plâns. Ochii aceia care scormonesc acum prin negură trebuie lăsaţi să se spele cu toate lacrimile. Ale durerii, ale deznădejdii, ale fricii. Acum nu se vede nimic în adâncul pădurii. Nu ştii dacă în faţa ta stă o fiară gata să-şi caşte botul sau un pui mai speriat ca tine.

Nu ştii dacă ai drumul drept sau şerpuit. Şi nici dacă, odată ieşit din armata sumbră a copacilor, vei găsi tot întuneric sau lumină. Spectral şi subţiat de suferinţă, Fernando Ricksen le dă voie tuturor să repare greşeala de a-l fi uitat. Ce păcat că ne aducem aminte de el abia acum, când aşteaptă în faţa cumpenei. Şi ce păcat că l-am lăsat atât de uşor să ne lărgească gratiile memoriei.

Comentarii (7)Adaugă comentariu

Mircea ioan (1 comentarii)  •  17 iunie 2019, 10:16

E cumplit. Tatăl meu a murit din cauza acestei boli. Să vezi un om care era un munte de mușchi și de forță redus la stadiul de schelet e ceva neînteles.

Toader (25 comentarii)  •  17 iunie 2019, 12:44

Orthodox medicine views Lou Gehrig's (ALS) and Huntington Disease (HD) as “genetic disorders” that are passed on through the generations. According to Dr. Hamer's discoveries, the biological conflict linked to the muscles is “not being able to escape”, “feeling tied down”, or “feeling stuck”, resulting in muscle paralysis during the conflict-active phase. The biological significance of the paralysis is a “fake-dead”-reflex because in nature a predator often attacks a prey only when it tries to escape. The instinctive response is: “Since I can't escape, I play dead”, causing paralysis until the danger is over. However, it is the diagnosis and prognosis shock and the scary wheelchair image (“feeling stuck” that prolong the conflict, exacerbating the condition. Of course, the fear instilled by the widely held belief that the “disease” could have a “genetic cause” only *** to the individual's vulnerability. A daughter or son of a parent with such a muscle “disorder” is naturally much more susceptible to experience a “stuck”-conflict. We must also keep in mind that any conflict shock can be experienced with or for another person, particularly when the distress concerns a close loved one. Nonetheless, even if members of a family or generations of families experience the same type of conflicts, the conflict shock itself (the DHS) is still a highly personal event which in that instant involves solely the brain, or rather the brain relay, of the person suffering the conflict at that particular time. This is why diseases cannot be passed on to future generations nor can they be genetically inherited from a family member or ancestor, either genetically or epigenetically

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

the_gunner (107 comentarii)  •  18 iunie 2019, 4:37

D-le RP , ati scris un articol f bun .Aveti abilitatea de a va arata adevaratele trairi care altora le lipseste (abilitatea) . Sinteti cu adevarat scriitor,ce mai ! Unde vei gasi cuvintul ce exprima adevarul ( Eminescu cetire) ? Dvs l-ati gasit .

banks (18 comentarii)  •  18 iunie 2019, 17:19

Dureros, pentru toata lumea. Nu stiu cum ar trebui oranduita lumea asta sa nu avem parte de asa ceva...:(

Berinde (1 comentarii)  •  19 iunie 2019, 9:52

Doare... Tac. Și commentul trebuie să fie mai lung.

cristian (1 comentarii)  •  19 iunie 2019, 10:13

Felicitari pentru acest text!

FANFAN LA TULIPE (2 comentarii)  •  22 iunie 2019, 22:38

Si atunci,nu te intrebi uneori daca exists Dumnezeu?

Comentează