Mandat pentru Mandachi
Mistica lenei plus voluptatea nepăsării. Rezultat: infrastructura României
Berzei chioare îi face Dumnezeu cuib, glăsuieşte înţelepciunea populară. E de presupus că dacă ar avea nevoie de stadioane, Ciconia ciconia ar putea să ceară şi aici ajutor divin. Modelul merită preluat tale quale de România lui 2019, a cărei principală strategie de performanţă în infrastructură tinde să fie recursul la pronie. În ţara lui „Dă, Doamne” şi „Doamne-ajută” nu e nimic mai firesc să întinzi mâna la figurat şi să ceri la propriu.
Catalogul obiectelor inexistente
Mai ţineţi minte trenul-minune care va lega Aeroportul Henri Coandă de Gara de Nord în şaisprezece minute fix? Dar reţeaua de metrou întinsă spre aeroport şi presărată cu staţii care mai de care mai cosmopolite ca denumire? Dar stadioanele lacome de oaspeţi exigenţi? Vi le mai amintiţi? Dacă da, uitaţi-le. Dacă nu, nicio pagubă. Ele pot să intre doar într-o antologie a utopismului naţional. Umoristul francez Jacques Carelman a întocmit cândva un „Catalog al obiectelor inexistente”. Există şi o variantă românească, tradusă de Radu Naum, la a cărei răsfoire te poţi întâlni cu diverse minuni ale gândului: ceainicul pentru masochişti, cu toarta plasată chiar sub gură, scara pentru şchiopi, aparatul de închis conservele la loc sau leagănul fixat în perete.
Îngerul începuturilor
E nevoie de cineva care să facă primul pas. Prezenţa printre noi a lui Ştefan Mandachi nu poate fi, în aceste condiţii, decât un semn de complicitate din partea Celui de Sus. Dacă tot a construit pe cont propriu primul metru de autostradă în Moldova, i se poate da domnului Mandachi un mandat şi pentru alte „cestiuni arzătoare, la ordinea zilei”: primul metru de cale ferată de la Otopeni spre Bucureşti, primul metru pătrat de gazon de pe unul dintre stadioanele unde se vor antrena echipele care ne vor vizita în 2020 etc. Dumnealui să înceapă, noi să continuăm – după cuvenita pauză de 15 minute în care ne tragem sufletul pentru ceea ce urmează să facem.
Neisprăvirea ca identitate de brand
Mandachizarea infrastructurii ţine de caricatură şi folclor, dar asta nu închide discuţia. Să nu uităm, diverşi musafiri sosiţi în România pe aripile hazardului sau români sadea au constatat despre locul ăsta straniu şi frumos că este „ţara în care totul e luat uşor” sau „o ţară tristă, plină de umor”. Etichetările de acest tip nu sunt doar persiflări simpatice, bătăi pe umăr din partea unor parteneri amuzaţi. Ele încheagă de fapt o deplorabilă şi caraghioasă identitate de brand. Fiindcă o ţară care nu-şi încheie proiectele (preferabil la termen) nu e doar o ţară de neisprăviri, ci şi de neisprăviţi. „Românii pot mai ales atunci când nu se mai poate”, a notat cândva Mircea Vulcănescu. Aşa o fi fost înainte de jumătatea secolului trecut. Acum ne-am transformat în berze şi aşteptăm cuiburi cu gazon şi legături bune între oraş şi aeroport. Doamne, ai legătura.