Morning glory, morning glory (au plecat împuşcătorii) 

A mai rulat un episod din serialul „Balcul deşertăciunilor”

Titlul, minus paranteza, e găselniţa lui Răzvan Exarhu la Rock FM. Iar „morning glory” nu e „slava dimineţii”, cum se mai crede pe ici, pe colo, ci erecţia matinală cu care se trezesc diverşi bărbaţi pe care nu-i ameninţă disfuncţia sub buric.

Erecția mintal-cinegetică

Ion Ţiriac face, aici, figură separată. Nu din cauza vârstei, ci pur şi simplu fiindcă în cazul lui erecţia e mintal-cinegetică. Pasiunea pentru poezie îl sileşte să organizeze deja clasicizatul cenaclu-abator în care se rostesc versuri din „Mistreţul cu glonţ de argint”. Participă la eveniment o serie de cetăţeni care îşi hrănesc filantropia cu litri de sânge. Şi care simt nevoia ipocriziei imediat după ce coboară puşca de la ochi.

„Iubim România”? Puşc(he)a pe limbă

Aşa, de pildă, creatorul de modă Stephano Ricci, pe care cică nu vânătoarea l-a adus la Balc. „N-am venit aici pentru a împuşca şi a vâna, suntem aici pentru a fi împreună, ceea ce e cel mai important. Iubim România”. Dacă lucrurile stau cum spune signor Ricci, de ce nu s-au întâlnit iubitorii de România la Cisnădie, Târgu-Cărbuneşti sau Baraolt? De ce n-au tras un „praznic năprasnic” la Burdujeni sau Mehadia? De ce n-au schimbat idei înalte la Isaccea sau Rozavlea? Dar, ce să vezi?, iubirea pentru piciorul de plai şi gura de rai nu se opreşte aici. Fiindcă unde-s mulţi iubirea creşte, Stephano Ricci şi-a adus şi fiii cu el. Să vadă şi ei cât e de curată iubirea când o exersezi cu glonţ pe ţeavă.

Frigiderul Zil, cel de la azil

O altă formă de ipocrizie, preluată fără filtru de presă, stă în enunţul „carnea de vânat va fi donată unor centre de plasament şi azilurilor de bătrâni din zonă”. Vechile frigidere cu congelatoare Zil din aceste sedii ale tristeţii vor fi burduşite după măcel. Să fim serioşi. Nimic nu-i împiedica pe participanţii la a paisprezecea vânătoare Balc-anică să cumpere câteva sute de pungi cu carne de la măcelărie şi să le doneze. Există multe forme prin care poţi fi generos cu urgisiţii. A face însă din sărăcie alibiul unei plăceri ucigaşe e de-o josnicie vecină cu infamul.

Demiurgul „rumân”

„Vânătoarea este un sport nobil”. Iată refrenul preferat al celor de la Balc şi al altora ca ei. Enunţul e corect, cu două amendamente: vânătoarea nu e sport şi, aşa cum e practicată la Balc, nu are nimic nobil. E discutabil dacă Ion Ţiriac şi vecinii de cartuşieră au trecut prin scena vânătorii de pe moşia lordului Darlington din „Rămăşiţele zilei”. Sau prin amintirile lui Hemingway. Acolo vânătoarea avea alte valenţe, fiindcă vânatul era liber, nu constrâns prin garduri electrificate. Acolo vânatul avea o şansă, iar vânătorul nu-şi ciuruia, odată cu victima, propria demnitate. La Balc, în schimb, se joacă altceva: o tragedie („recoltă”, îi spune Ion Ţiriac) în care câţiva oameni îşi cultivă iluzia demiurgică. Aceea a dreptului de viaţă şi mai ales de moarte asupra unor necuvântătoare.