Cel alb, cel galben, cel negru

Genunchi de pâslă, braţe de lână, inimi de vată. Am mai văzut filmul

E un titlu de film vechi, de prin 1975. Un western-comedie cu Giuliano Gemma, în care trei borfaşi pun mâna pe un bidiviu pe care Împăratul Japoniei i-l dăruieşte preşedintelui Americii. Şi uite cum trece timpul. Nici nu ştii când pleacă albul, galbenul şi negrul de pe pânza ecranului şi apar pe stadion. Albul e Serbia, după supranumele echipei: Bijeli Orlovi, adică Vulturii Albi. Galbenul e România, după galbenul tricourilor şi după fotbalul ei hepatic-apatic, fără echivalent ornitologic – să zicem totuşi că le putem spune „băieţilor” Pupezele Galbene. Negrul e, desigur, muntele pe care n-am ştiut să-l urcăm şi care, la sfârşit, era să ne urce el pe noi.

Burghezi de lux: luxemburghezi

Cam pe când „naţionala” României îl deranja o singură dată pe portarul Muntenegrului, Luxemburgul nivela Moldova. 4-0, cu maestrul Sinani din nou pe afiş. Şi tot atunci, Serbia fără câţiva titulari bătea Lituania la ea acasă, după patru bare şi un penalti ratat. E vreo surpriză aici? Absolut niciuna. De la sârbi aşteptai o victorie, de la luxemburghezi la fel. Echipa care a chinuit Franţa la ea acasă ar pune azi probleme uriaşe României. Dudelange-CFR Cluj n-a fost o întâmplare, ci actul însoţitor al unei realităţi: Luxemburgul a urcat la fel de mult cât a coborât România. Marele Duce de Luxemburg a ajuns la acelaşi nivel cu Marele Duce de Râpă. Unul ştie că munca serioasă oferă dividende. Celălalt insistă cu driblingul autoamăgirii. Un singur lucru omite Marele Duce de Râpă, sub al cărui blazon stă fotbalul românesc: pe tobogan poţi doar să cobori.

Afară cu Daum!

Cum? N-a fost el selecţioner? Iertare, asta s-a văzut la Ploieşti. Naţionala a jucat tot lălâu, fără idee şi fără forţă. Bine, dar atunci unde e „suflul nou”? Doar în amicalele cu echipe de rezerve şi grăsuni ieşiţi la dezmorţeală? Dacă tot am scăpat de Christoph Daum, trebuiau să apară deja lucrurile bune pe care le face un român în compania altora. E adevărat, noul selecţioner a reinstalat un obicei străin străinului: ranchiuna pe post de criteriu de selecţie. Omiterea lui Nistor de pe lista convocaţilor a fost o ambiţie păguboasă. Sigur, Contra nu e primul selecţioner român care operează umoral. Deosebirea e că predecesorii lui îşi permiteau aşa ceva fiindcă aveau cu cine să înlocuiască oile negre. Şi fiindcă tot s-a râs de Daum, care încă nu şi-a găsit de lucru, să spunem că Daum a stat pe tuşă un an şi n-a făcut nimic. Naţionala României a jucat fotbal un an şi n-a făcut nimic. Cine vi se pare în câştig? Ce-aţi prefera, să fiţi şomeri un an şi să nu luaţi un leu sau să munciţi în anul respectiv şi să nu luaţi un leu?

Criteriul european

Tot ce lipsea între un meci pe care nu l-am câştigat şi un altul pe care s-ar putea să-l pierdem era o declaraţie inoportună a preşedintelui FRF. Şi declaraţia a venit. „Dacă e să fiu sincer, îmi doream mai mult o victorie în Portugalia decât o victorie cu Muntenegru”, a spus Răzvan Burleanu. Dorinţa i s-a îndeplinit, spre lauda echipei de tineret. Dar lipsa de diplomaţie a enunţului rămâne şi s-ar putea să-şi facă simţite efectele diseară. „De ce să ne omorâm cu firea, dacă şeful însuşi spune că Liga Naţiunilor nu prea contează?”, ar putea gândi jucătorii. Sigur, Vulturii Albi au prima şansă în faţa Pupezelor Galbene. Romanticii invocă posibilitatea unei zile proaste a Serbiei. Da, nu trebuie exclusă ipoteza.

Dar mai trebuie observat un lucru, aşa-numitul criteriu european. Serbia are (cu baftă, nemeritat, dar are) o echipă în grupele Ligii Campionilor, noi nu avem pe nimeni nici măcar în Europa League. Individual, sârbii au şase jucători în echipele din grupele Ligii Campionilor. Noi, niciunul. Tot individual, sârbii au opt jucători în echipe din Europa League. Noi, trei, dintre care unul abia a venit ca rezervă, altul nu e titular cert şi doar unul, Răzvan Marin, prinde echipa.