De sub streşini

Răzvan Lucescu între cer senin şi furtună

Când se referă la antrenorul lui PAOK Salonic, mulţi ziarişti şi oameni din fotbal încă preferă prenumele numelui. Fapt curios, printre tutuitorii lui Răzvan Lucescu se numără şi oameni mai tineri decât el şi care nu-i sunt prieteni. E aici un amestec de tandreţe, camaraderie şi dorinţă de-a proteja cu explicaţii în trecut. Fiindcă s-a bucurat de simpatie în presă (nu până la capăt, căci se ştie cum se răsuceşte românul când nu i se face pohta ce-a pohtit), Răzvan Lucescu e tratat şi azi mai familiar decât s-ar cuveni.

Totuși, Lucescu
Ilie Dumitrescu a observat-o săptămâna trecută, la televizor, şi a propus ca lui Răzvan să i se spună, sobru şi neparticipativ, Lucescu. Mă raliez propunerii. Sigur, nu dacă ieşi cu el la masă şi-i eşti amic. Solemnitatea e uneori haina de gală a proştilor şi nu e nimeni atât de absurd încât să ceară frac la piscină. Însă excesul de „Răzvan” poate fi o formă de citire incorectă a meritelor. „Răzvan” e pentru familie, cunoscuţi şi prieteni. Pentru ceilalţi s-ar cuveni să fie „Lucescu” sau măcar „Răzvan Lucescu”. Şi poate că n-ar fi rău să acceptăm că omul a ieşit de sub cele două streşini sub care a trăit o vreme în fotbal.

Fils à papa? Sigur, însă doar biologic
Prima streaşină se numeşte Mircea Lucescu. Multă vreme, prezenţa fiului în fotbal a fost interpretată ca o dorinţă a tatălui. Ce să fi fost aici?, s-au întrebat scepticii. O formă de orgoliu? Un testament metaforic? Un soi de mândrie a glandelor? Nu se putea şti, dar România fiind România şi invers, răspunsurile s-au dat în răspărul argumentelor. Cu aplecarea spre ranchiună a celor invidioşi, impotenţi sau pur şi simplu răi, s-a decis că dacă nu l-ar fi chemat cum îl chema, Răzvan Lucescu n-ar fi ajuns portar sau antrenor. Pe frunte i s-a lipit eticheta de fils à papa, iar sărutul depus de tată pe fruntea fiului după Şahtior-Rapid în Europa League a cimentat certitudinea.

Ce vrăji ar mai fi făcut tatăl lui
Cât de corectă e judecata s-a putut constata în trecut şi se poate vedea şi acum, cu două zile înainte de returul dintre PAOK şi Benfica. Răzvan Lucescu n-a ajuns în pragul grupelor Champions League fiindcă tatăl lui a orchestrat din umbră eliminarea lui Basel şi a lui Spartak Moscova. În fond, dacă ar fi avut o influenţă atât de mare în viaţa fiului şi a lumii, Mircea Lucescu ar fi putut face vrăji pentru ca PAOK să ia campionatul pe care l-ar fi meritat în ediţia trecută. Or, Răzvan Lucescu a surmontat, fără ajutor de acasă, handicapul primirii ostile de la Salonic şi a dus echipa în faţă. Spre lauda lui şi spre stupoarea multora.

„Răzvănel”, „băiatul tatii”? A se slăbi!
A doua streaşină sub care trăieşte un timp Răzvan Lucescu e montată de presă şi de public. Umăr la umăr şi cot la cot, dar de puţine ori gând la gând. Odată încheiate lucrările, constructorii se împart în tabere. Ziariştii îl înconjoară cu simpatie şi afecţiune pe Răzvan Lucescu, publicul răspunde cu ironie şi zeflemea demersului. Presa încearcă să-l ia sub aripa ei (cu excepţii, desigur), cititorii îl persiflează şi-l jignesc. „Răzvan” din pagina ziarului sau din emisiunea TV devine „Răzvănel”, „băiatul tatii” sau „Muc cel mic” pentru cel care se uită şi citeşte neuitând să ricaneze.

Calitatea pe care i-o scoate în evidenţă articolul de ziar e transformată în cusur de cumpărătorul sau de abonatul nerapidist. Presa îi evocă succesele, cititorii porniţi se cramponează de eşecuri. Ziaristul scrie despre Europa League din 2006 şi Cupa României din 2007, publicul răspunde cu Serbia-România 5-0 (făcându-se că uită de România-Bosnia 3-0). Aşa se ţes poveştile fotbalului, cu împunsături, exagerări şi amnezii de conjunctură. Răzvan Lucescu o ştie, ca tot omul care a aflat că, în fotbal şi în viaţă, nu există cer senin la nesfârşit. Şi nici furtuni eterne.